„Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui" (Ioan X, 9).

         Cuvintele acestea, din Sfânta Evanghelie după Ioan, pun în legătură imediată mântuirea noastră cu Cel ce le-a rostit, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Pogorâtu-S-a din cer pe pământ Mântuitorul ca să facă în lume din lemnul crucii altar al Jertfei Sale pentru mântuire şi prin aceasta să deschidă celor cre­dincioşi o altă perspectivă, asemănătoare aceleia pe care a avut-o Adam cel dintâi creat, aceea a posibilităţii de comuniune directă cu Dumnezeu. între lucrarea lui Dumnezeu-Tatăl la crearea lui Adam şi lucrarea lui Dumnezeu-Fiul prin care omul a fost reaşe­zat în starea de moştenitor al împărăţiei lui Dumnezeu este o mare asemănare: amândouă dau omului posibilitatea vederii Lu­minii celei neapropiate şi bucuria comuniunii cu Dumnezeu. Nu­mai că lui Adam i s-a dat această bucurie direct şi de la începutul existenţei lui. Dar n-a ştiut să păstreze acest dar ce i l-a făcut Crea­torul şi, păcătuind, a închis uşile de lumină ale cerului, atât pentru el, cât şi pentru urmaşii săi, până când dragostea lui Dumnezeu, nemaiputând răbda atâta înstrăinare, L-a trimis pe Unicul Său Fiu ca să pregătească pe fiii lui Adam pentru o nouă viaţă, care începe cu Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu întrupat este Cel ce descoperă oamenilor o mare taină, Taina Mântuirii, zicându-le: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui”.

         Iisus Hristos Se arată pe Sine o uşă de intrare. în limbajul nos­tru comun, uşa este totdeauna o delimitare între două încăperi, două teritorii, două spaţii, ce pot fi strâmte sau mari. Uşa prezintă însă întotdeauna şi o posibilitate de trecere dintr-o parte separată spre alta. Porţile pot fi deschise sau pot fi încuiate. Sunt porţi pe care, dacă intri, mai poţi să te întorci şi sunt din acelea pe care nu mai poţi reveni, având scris pe ele, ca pe poarta infernului din opera lui Dante: „Lăsaţi orice speranţă voi cei ce aţi intrat”.

         Şi noi avem fiecare porţi: a inimii, a sufletului, a gândurilor. Lân­gă o astfel de poartă stă şi Iisus Hristos când zice: „lată, Eu stau la uşă şi bat” (Apoc. III, 20). Dacă această uşă a noastră I se deschide, totul se umple de lumină pentru că, intrând Iisus pe uşa sufletului şi inimii noastre, intră Cel ce a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric” (Ioan VIII, 12).

         Dar Iisus Hristos însuşi este o Uşă. Cel ce-I ascultă glasul şi îl urmează trece printr-o poartă de intrare în creştinism, prin Taina Sfântului Botez, şi se naşte la o nouă viaţă, în Biserică, îmbrăcându-se în Hristos, în haina de lumină a credinţei creştine. Şi toţi câţi în Hristos s-au botezat şi s-au îmbrăcat în credinţă devin mădulare ale lui Hristos, constituind Biserica, care este trupul lui Hristos - cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel (Efes. I, 23; Co­los. I, 24). În acest fel Biserica este unită cu Hristos şi devine re­alitatea spre care se îndreaptă „toţi cei osteniţi şi împovăraţi” (Matei XI, 28) şi toţi cei dornici de mântuire.

         Între această realitate care este Biserica şi scopul pentru care a fost întemeiată de Mântuitorul Hristos este o identitate perfectă, pentru că Biserica, fiind Trup tainic al Domnului Hristos, este Uşa mântuirii noastre: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui”.

         Hristos fiind Uşă, şi Biserica devine Uşă, pentru că este împli­nirea misiunii Sale pe pământ, dându-i ei darurile Sfântului Duh ca, prin acestea, revărsate în Sfintele Taine, să ducă mai departe printre oameni lucrarea Lui mântuitoare. Şi de aceea Biserica este roditoare de credinţă, de nădejde şi dragoste şi de tot ce Treimea Sfântă, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, a rânduit pentru mântuirea cre­dincioşilor.

         În credinţa ce o mărturisim Biserica este „stâlpul şi temelia” adevărului mântuirii noastre” (I Tim. III, 15), aşa cum afirmăm în Crez, spunând: „Cred într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică ”.

         Cum am putea crede altfel dacă ea este o realitate teofanică, adică în care ni se arată însuşi Dumnezeu, mai ales în acea mare Taină a Împărtăşirii, spre care ne cheamă să ne apropiem „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”.

         În acest fel, cel intrat pe uşa aceasta mântuitoare, Biserica, are parte de minunea prin care Dumnezeu cel nevăzut se descoperă şi devine Dătător de viaţă şi Curăţitor de păcate.

         Când Iisus Hristos ne spune: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui”, arată în mod limpede dorinţa dumne­zeiască de a da iertarea celui păcătos, spre a I se putea descoperi pe deplin în comuniunea cu El. Intrarea prin această uşă care e Hristos, în Biserică, aduce după sine sfinţirea vieţii prin Sfântul Duh şi întărirea în urcuşul spre starea de virtute şi desăvârşire, a sfinţilor, până la unirea cu Dumnezeu. În această întâlnire cu Dumnezeu în Biserică se coboară asupra credincioşilor fluvii de energie divină - cum ne învaţă Sfântul Grigorie Palama, sărbăto­rit astăzi fluvii ce pătrund până în străfundul tainic al fiinţei. Şi aceasta pentru că Iisus Hristos Dumnezeu a luat fiinţa noastră umilă omenească pe care a îndumnezeit-o şi, facându- Se om, Se face poartă de intrare către cer omenirii căzute, pentru ca ea să se poată ridica la starea de comuniune dinainte de cădere. Şi zice Sfântul Atanasie cel Mare că astfel toţi ne mântuim în acelaşi Hristos şi unindu- ne „devenim acelaşi Trup, având în noi înşine pe unicul Mântuitor”.

         „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui” e o chemare. Şi, auzind-o, a sta în faţa porţii fară a intra înseamnă a sta legat de neputinţele firii omeneşti şi de păcat; iar a continua cu vrerea a sta în faţa porţii înseamnă a respinge Harul ce se ap­ropie mereu, spre a face începutul drumului mântuitor.

Posibilitatea intrării în Biserică, uşă de mântuire, o are oricine care primeşte Harul lui Hristos şi conlucrează cu el. Prin Har se realizează unitatea tuturor celor ce cred în Iisus Hristos ca Mântuitor al nostru şi cap al Bisericii, printr- o dragoste asemenea celei ce uneşte Persoanele Sfintei Treimi în Dumnezeu- Unul. Şi toţi cei ce se unesc în această dragoste rodită de Harul Sfântului Duh devin UNA în unitatea Bisericii lui Hristos, o unitate con­ştientă, comunitară şi suprapersonală, dar în care fiecare se mântuieşte personal. Pentru că în Biserică, în fiecare lucrare a Biseri­cii, ţâşnesc energiile divine care sfinţesc toată viaţa creştinească, pentru ca fiecare creştin să se mântuiască şi în toate împreună să fie preamărit Dumnezeu. Această unire în comuniune se realizea­ză progresiv, pe măsura în care e înţeleasă chemarea lui Hristos şi împlinită intrarea pe uşa mântuirii în Biserică, în care primează porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele.

         Posibilitatea pe care ne-o dă Mântuitorul când ne spune: „Eu sunt uşa” este aceea de a trăi în Biserică împreună cu toţi creştinii, într-o unitate de dăruire reciprocă, unii către alţii şi unii pentru alţii şi toţi împreună „toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Căci „El este poarta care conduce la Tatăl”, ne spune Sfântul Ignatie Teoforul.

         Biserica, ea însăşi devine uşa prin care intrăm şi noi creştinii de azi în această unitate de dragoste care este Trupul tainic al Domnului. Şi în ea, în unirea cu Harul dumnezeiesc din Sfintele Taine, ne lucrăm mântuirea noastră. Unindu-ne cu toţii în această credinţă şi lucrare printr- Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, se arată în lume plinătatea celor ce au intrat pe uşa ce ne-a deschis- o Jertfa Mântuitorului, acea jertfa în care ne- a recapitulat pe toţi. Din Trupul său adus jertfa, Mântuitorul a făcut început Bisericii, pe care ne-a dat- o uşă de intrare către mijloacele (de mântuire) prin care fiecare îşi pregăteşte propria cale spre mântuire.

         Pentru că are aceste mijloace pe care Hristos le- a dat numai Bi­sericii, ea este o necesitate pentru viaţa credincioşilor. Şi de aceea Dumnezeu, Care ştie ce avem trebuinţă, ne- a dat- o ca dar în scopul mântuirii. Ea este „uşă" pentru că, intrând, în ea ÎI găsim pe Hristos, fără de Care nu putem face nimic (Ioan XV, 5). Biserica se naşte pentru a fi continuatoarea şi plinitoarea operei de mântuire a Domnului nostru Iisus Hristos sub dublul ei aspect: de posesoare a sfintelor învăţături evanghelice pentru lucrarea mântuirii noastre şi de uşă de intrare pentru a întâlni lucrarea Sfintelor Taine.

         Ea este singurul punct de întâlnire în care sufletul îl găseşte pe Mântuitorul său. Şi din aceasta rezultă marea alternativă pe care cel credincios o are de rezolvat în toată libertatea: ori va intra pe uşă, depăşindu-se pe sine în întâlnirea cu Dumnezeu, ori nu va intra, lucrând împotriva sa şi lipsindu-se de mântuire. în fiecare realitate umană sunt suficiente elemente care să îndemne spre uşa de intrare şi în acelaşi timp să le învingă pe acelea care îl reţin.

         De aceea Biserica ne reactualizează chemarea lui Hristos: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odih­ni” (Matei XI, 28). Aceasta este o chemare universală, tuturor fiindu-le deschisă uşa mântuirii. Biserica este primitoare, cu dra­goste şi căldură, în dorinţa „ca toţi să fie un” (Ioan XVII, 21), cum se roagă însuşi Mântuitorul. Sub această oblăduire a Domnului Hristos, Biserica oferă fiecărui credincios certitudinea mântuirii pentru că ea este în Hristos şi Hristos în Biserică. Şi de aceea putem spune că e singura şi nimic altceva nu este capabil să-l pună pe om în comuniune cu Dumnezeu, cum scrie în Fap­tele Apostolilor: „Şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume dat între oameni în care trebuie să ne mântuim noi” (Fapte IV, 12).

         Auzind aceste cuvinte, ne întărim şi mai mult convingerea că dragostea şi mila lui Dumnezeu pentru noi a fost aceea care a dat tuturor ca uşă spre mântuire Biserica şi nu cere altceva decât po­căinţă şi abţinerea de la păcate, pentru a face loc dragostei de Dumnezeu şi de oameni.

         Vremea Marelui Post al Paştilor, rânduită de Biserică, ne în­deamnă să cugetăm la faptele noastre, părându-ne rău pentru pă­catele săvârşite şi, împărtăşindu-ne din bogăţia vieţii liturgice a Bisericii, să mergem spre bucuria învierii Domnului, zicând: „Uşile pocăinţei deschidere nouă, Dătătorule de viaţă” şi ne mântuieşte. Amin!

Pr. prof. Nicolae Bordaşiu, (Glasul Bisericii, nr. 3-4, 1976).