Iubiţi credincioşi,

Din paginile Sfintei Scripturi, cartea de căpătâi a oricărui creştin reiese, prin cuvinte inspirate, că Dumnezeu, ori de câte ori avea de săvârşit o lucrare semnificativă în planul Său de mântuire a neamului omenesc, trimitea oamenilor diferite semne, atât pentru îndreptarea lor cât şi pentru a face cunoscută voia Sa.

Astfel, înainte de a trimite potopul, care avea să piardă omeni­rea sub ape, Dumnezeu a poruncit lui Noe să construiască o cora­bie, în văzul tuturor, semn al urgiei ce urma să vină asupra oame­nilor pentru nelegiuirile lor, deoarece nu mai sălăşuia în ei Duhul lui Dumnezeu. Pe lângă acesta, în istoria mântuirii neamului ome­nesc au mai existat şi alte semne menite a face cunoscută voia şi planul lui Dumnezeu, cum ar fi cel din Noul Testament privind dărâmarea Ierusalimului în anul 70 după naşterea lui Hristos. Însă cel mai mare semn, cuprins în Sfânta Scriptură este marea Cuvân­tare eshatologică prin care se descoperă ultimul act din istoria omenirii, act ce se numeşte Înfricoşata Judecată.

Din tabloul măreţ al Judecăţii de Apoi pe care Iisus Hristos, Domnul, Stăpânul şi Mântuitorul nostru, o va înfăptui la sfârşitul lumii, înfăţişat în Evanghelia de la Matei, se desprind semne în cer şi pe pământ, care vor prevesti apropierea sfârşitului. Atunci Mântuitorul, Judecătorul tuturor va veni întru slavă şi strălucire cerească, înconjurat de Sfinţii Săi îngeri să judece viii şi morţii. La porunca Sa, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dum­nezeu toţi cei din morminte vor învia, iar cei vii se vor schimba şi se vor prezenta în faţa Dreptului Judecător pentru a-şi primi răs­plata cuvenită după faptele lor, fericirea sau osânda veşnică. După cuvântul Domnului, nimeni nu se va putea sustrage acestei jude­căţi şi fiecare va da seama la scaunul de judecată dacă a împlinit sau nu poruncile lui Dumnezeu. Atunci vor ieşi la iveală toate gândurile şi faptele lor neţinându-se cont de talentul lor, de agoni­sirile lor materiale, de poziţiile lor din societate, ci de faptele iu­birii şi slujirii lui Dumnezeu şi a aproapelui.

Cei care în viaţa lor au împlinit sfintele porunci ale Mântuitoru­lui Hristos prin săvârşirea faptelor bune, cei care au trăit Evan­ghelia, în inima căreia stă porunca iubirii, ca un îndreptar dumne­zeiesc în viaţa morală de toate zilele vor fi părtaşi slavei lui Dum­nezeu, împărtăşindu-se veşnic de bunătăţile dumnezeirii. Aceste fapte ale milei sufleteşti şi trupeşti ne sunt evocate în cuvinte sugestive de Evanghelia de astăzi: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii: căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temni­ţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde zi­când: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Ţi-am dat să mă­nânci? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar împă­ratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”(Matei XXV, 34-40).

Iată, iubiţi credincioşi, din aceste cuvinte reiese atitudinea pe care noi, creştinii, trebuie să o avem faţă de semenii noştri în această viaţă pământească, pentru a avea parte de fericire în împă­răţia slavei lui Dumnezeu. Toate aceste îndemnuri cerute de Mân­tuitorul Iisus Hristos în Evanghelia Sa, privind împlinirea poruncii slujirii aproapelui, trebuie să le socotim drept datorii vrednice de urmat pentru moştenirea vieţii veşnice. Cel ce-şi face drept scop în viaţă a înfăptui în fiinţa sa şi în lume cele ale lui Dumnezeu, modelându-şi fiinţa tot mai mult după chipul şi ase­mănarea lui Dumnezeu, este un om luminat de perspectiva veş­niciei şi va avea parte de fericire în împărăţia lui Dumnezeu.

Mântuirea sufletească este posibilă numai atunci când slujirea noastră se îndreaptă, în orice loc, în orice timp sau situaţie, faţă de Dumnezeu şi semeni. Slujindu-i pe aceşti „fraţi prea mici” ai Mântuitorului, adică pe cei sărmani, îl slujim pe Dumnezeu, izvo­rul nesecat de iubire jertfelnică faţă de omenire.

Să fim încredinţaţi că pe acest drum al slujirii nu vom fi sin­guri, ci vom fi călăuziţi de Cel ce este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan XIV, 6), Hristos Domnul, Care merge alături de noi, sprijinindu-ne şi întărindu-ne. Urmând calea pe care ne-o descoperă Hristos în Evanghelia Sa, mergând pe această cale împreună cu El, viaţa noastră va fi o continuă slujire şi dăruire spre binele semenilor noştri şi spre mântuirea noastră, pregătindu-ne astfel pen­tru viaţa de dincolo, de a fi cât mai aproape de Dumnezeu.

Marea problemă care trebuie să ne frământe în viaţă este cea a marii întâlniri cu Mântuitorul Hristos care ne-a răscumpărat cu Sângele Său pentru o viaţă îndumnezeită şi veşnică, şi răspunsul nostru din ziua marii întâlniri cu El, faţă de care vom da socoteală de toate faptele noastre pământeşti.

Numai prin faptele de iubire şi dăruire faţă de aproapele nostru, slujim binelui, şi în faţa Dreptului Judecător nu ne vom înspăi­mânta, ci dimpotrivă, ne vom înfăţişa ca împlinitori ai Evangheli­ei, dând răspuns bun la înfricoşata judecată, spre bucuria arvunei vieţii veşnice.

Însă cei care în viaţa lor au nesocotit Evanghelia şi poruncile JBisericii, trăind în mocirla păcatelor, cei care au avut puterea să se împotrivească păcatului dar nu au facut-o, se vor înspăimânta în faţa Dreptăţii supreme la ceasul judecăţii, ştiind că vor merge „în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi slujitorilor lui”(Matei XXV, 41), în întunericul cel mai din afară, unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

Meditând la tabloul înfricoşător al Judecăţii de Apoi şi neştiind ziua sau ceasul când va veni, pentru a doua oară Fiul Omului, să judece viii şi morţii, să căutăm a ne sili ca în grădina sufletului nostru să cultivăm numai florile alese ale virtuţilor, printr-o prefa­cere a vieţii noastre într-o permanentă slujire a semenilor care să ne ofere fericirea în împărăţia slavei lui Dumnezeu. Atunci, în ziua înfricoşatei judecăţi, vom avea tăria de a privi cu ochii noştri Lumina Vieţii, Lumina împărăţiei lui Dumnezeu, şi vom auzi gla­sul suav al Judecătorului care ne cheamă: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la înte­meierea lumii” (Matei XXV, 34).

Sursa: PS. Varsanufie Prahoveanul, (Glasul Bisericii nr. 1-4, 2005).