Domnul îi mustră pe farisei nu pentru rânduielile şi regulile exterioare de purtare înfiinţate de ei, ci pentru împătimirea de ele, pentru faptul că se opriseră la cinstirea exterioară a lui Dumnezeu, fără a se îngriji de inimă. Fără cele din afară nu este cu putinţă. Chiar şi cea mai înaltă viaţă lăuntrică cere o anumită manifestare şi haină exterioară. În fapt, ea nici nu este vreodată singură, ci se află totdeauna împreunată cu cea din afară; ele nu sunt despărţite decât în teorii mincinoase. Dar e limpede, iarăşi, că formele din afară nu înseamnă nimic singure; preţ le dă lăuntricul ascuns în ele, aşa încât îndată ce acesta piere, cele din afară nu mai au nici un rost. Cu toate astea, suntem atât de ahtiaţi după exteriorul şi aparenţa în care ia chip lăuntricul, şi în care el capătă o formă definită, încât împlinim rânduielile din afară şi cu asta suntem liniştiţi, fără să ne punem problema conţinutului lăuntric al faptelor noastre. Şi întrucât cele ale lăuntricului sunt mai greu de înfăptuit decât aparenţa, este de înţeles că ne împotmolim în aceasta din urmă, fără să mai tindem spre cele dintâi.

Dar ce e de făcut? Trebuie să fim stăpâni pe noi înşine şi să avem în vedere lăuntricul, să tindem a pătrunde până la el prin haina din afară, iar în privinţa faptelor din afară să le socotim împlinite numai atunci când sunt pătrunse de miez lăuntric. Altă cale nu-i. Luarea aminte la sine, trezvia şi privegherea sunt singurele pârghii pentru ridicarea firii noastre bolnave şi căzute. Vrednic de luare aminte este faptul că omul sporit lăuntric niciodată nu trece cu vederea cele din afară, chiar dacă nu pune mare preţ pe ele.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 161-162)