La ceas aniversar, cincizeci de oameni dragi sufletului ilustrului dascăl sibian care a marcat și continuă încă să marcheze istoria omileticii acelei prestigioase universități și pe cea a spațiului românesc și-au dat mâna într-un frumos demers. Fiecare a lăsat ca din preaplinul sufletului său să se reverse noian de gânduri curate, ce vin să cuprindă într-un bogat buchet trăsăturile sărbătoritului. Astfel, cititorul se poate întâlni aici cu nume mari ale culturii teologice din spațiul contemporan precum: Romeo Petrașciuc, Florian Bichir, părintele profesor Romeo Ene, părintele Cristian Muntean, părintele Mihai Iosu, părintele protopop Constantin Totolici, părintele Constantin Dorel Vulpe, sau Cătălin Acasandrei, cu personalități ale vieții culturale și show-bizz-ului românesc precum Dan Negru, dar și cu alți oameni aparte. Cu toții au o mare calitate: aceea de a fi apropiații părintelui și de a-i cunoaște sufletul și profunzimile. Ceea ce scriu vine din tainițele propriilor lor făpturi și acest lucru e cât se poate de vizibil. Astfel, după cum ține să remarce mai-sus pomenitul Romeo Petrașciuc în partea introductivă a demersului:

„50 de gânduri, la 50 de ani... Sau 50 de moduri probatorii de interogare asupra rolului pe care Părintele Constantin l-a avut / îl are în viaţa fiecăruia dintre noi. Pentru mine, acest proiect editorial a fost unul din cele mai predispuse (con)fluenței contrariilor. Pentru că, dincolo de valorificarea emoțională a fiecărui pretext din iconomia acestei cărți, misiunea selecției a fost una injust de dificilă. De cele mai multe ori am ales cu sufletul. Alteori, familia extinsă a Părintelui şi-a reactivat fiii rătăcitori prin amintiri şi i-a chemat la Sărbătoare. Astfel, veţi întâlni în aceste pagini atât contemporani ai Părintelui Constantin din anii copilăriei sau din cei de studenţie, cât şi prieteni dragi cu care s-a intersectat în ultimii ani, într-un firesc şi vitalizant metabolism al devenirii permanente întru bucurie”. (p. 10-11).

Într-un mod inedit, dar deosebit de antrenant, Cătălin Acasandrei propune o prezentare a părintelui și ideilor lui prin prisma unui jurnal de pandemie (p. 13-18). De fapt, această descriere a începutului vremurilor ce nu s-au sfârșit de multă vreme și nu ne lasă amintiri tare plăcute nu face altceva decât să-i slujească drept pretext pentru o frumoasă prezentare a părintelui Constantin. Redactorul-șef al portalului creștin-ortodox doxologia.ro reușește astfel să-l prezinte într-un tablou policrom, marcat de mai multe cadre, pe cel despre care vorbim:

„În lunile astea, l‑am cunoscut mai întâi pe Părintele Necula – preotul. Preocupat de soarta Bisericii şi a oamenilor ei. Şi supărat nu atunci când unii sau alţii îi aruncau vorbe aiurea, ci când îi înjurau Biserica. Căci, nu‑i aşa, ştim cu toţii că ea e „de vină” pentru lipsa de spitale, autostrăzi şi pentru toate celelalte probleme ale României. Le‑a tot vorbit şi arătat în fel şi chip că nu preoţii, ci alţii sunt la cârma statului şi că Biserica îşi vede de treaba ei, rugându‑se pentru conducători şi „scufundându‑i” pe fiecare în parte în Potir, alături de Hristos, la Liturghie. Pentru unii, a fost limpede şi sunt convins că s‑au lămurit. Alţii, până la deşteptare, încă stau într‑o aşteptare... L‑am văzut construindu‑şi atent predicile din faţa Catedralei, fără a minimaliza exigenţele omiletice, dar condus mai mult de emoţie, de simţire, pentru ca cei de acasă să înţeleagă şi versetele, şi tainele Scripturii, dar şi că e mai important să fie acasă o vreme, ca atunci când toate vor fi trecut, să fie sănătoşi la vremea revederii. Să nu lipsească niciunul! L‑au ascultat şi i‑au răspuns la unison, de acasă, din colţurile de rugăciune: „Amin!”. Apoi, l‑am văzut ocupat pe profesor. Cu teancul de cărţi de pe noptieră, cu apariţiile „pe sticlă”, explicând că, de Paşti, Hristos este „The Reason for the season”, cum zice Kirk Franklin. E unul dintre puţinii pedagogi ai Bisericii care are acces la tinerele generaţii ale lui 2020. Ştie lucrul ăsta şi ştie, de asemenea, să îl facă nu din manual, dar ca la carte. Îl ia pe Hristos din Biserică şi din tratatele de teologie, încredinţat, parcă, de „comunul acord al părţilor” că trebuie şi El să iasă, să mai lase privegherile de toată noaptea, psaltia din surdină sau strănile din stejar afumate de atâta tămâie. Îl ia şi Îl duce ca pe un Prieten la cataramă pe YouTube, pe Instagram sau pe Facebook. Căci, aşa cum a zis, F. B. nu înseamnă doar prescurtarea reţelei de socializare, ci mai mult decât atât: „Forţa Bisericii”. (p. 17-18).

Frumoasa prezentare, un adevărat CV narativ de care sunt sigur că părintele profesor este cât se poate de mândru, e urmată de alte texte de suflet. Cititorii pot descoperi astfel aici evocările unor oameni precum: Ana Amza (Petrescu), Raluca Armenean (Toderel), Diana și Bogdan Bălan, prof. dr. Florin Bengean, conf. univ. dr. Florian Bichir, Sorana Maier Bițu, Antonia Botoi, Pr. Andrei și Ileana Botoi, pr. Lucian Butnaru, Francesco Cupuzzo, pr. Nicolae Bogdan și Simona Cazacu, Ioan Chiorean, Avraham Marian Cioceanu, Alina Ciucău, Adi Crăciun, Maria Curtean, pr. Valentin Delcă, Alex Dima, Victor Andrei Dochia, pr. Ciprian Mihail Dragomir, pr. Ionuț și Ana Drestaru, pr. Sergiu și Cristina Dudan, Daniela Dumulescu, pr. prof. Romeo Ene, pr. Alexie Ichim, Ana Ichim (Goja), Iuliana Covoreanu Constantinescu, pr. lect. univ. dr. Mihai Iosu, Mariana Kamner, pr. Ilarion și Loredana Mâță, pr. Cristian Muntean, arhim. Nathanael Neacșu, Dan Negru, pr. Laurențiu Nistor, prof. Dana Piloiu, Daniela Popa, pr. Gelu Valentin Porumb, pr. Daniel și Alida Puia Dumitrescu, pr. Eugen Răchiteanu, pr. Iosif-Cristian Rădulescu, Andrei Rosetti, Alexandru Rusu, pr. Ionuț Sandu, Sanda Sellin, pr. Nicodim Stancă, pr. Paul și Steliana Stănciulescu, părintele Constantin Totolici, pr. Cristian și Emilia Vaida și pr. Constantin Dorel Vulpe. Cu toții vin să aducă în atenție sensibilitatea și căldura sufletească a părintelui, calitatea sa umană și valoarea teologică, deopotrivă teoretică și practică, a celor înfăptuite, rostite ori scrise de dânsul.

Lecturând aceste texte nu pot decât să mă bucur că, într-o lume în care recunoștința e o floare al cărei parfum se simte parcă tot mai rar, fiind adesea înăbușit de duhoarea pestiențială a falsității, egoismului și idolatrizării falselor valori, oameni ca părintele Necula nu pot fi trecuți cu vederea. E firesc. Poți să te prefaci că muntele nu e acolo doar până în momentul în care trebuie să-l străbați. Atunci, vrei-nu vrei, sudori calde încep să ți se prelingă pe frunte pe măsură ce-i urci culmile, iar din aerul lui rarefiat îți dai seama cât de înalte sunt acestea. Așa este și în cazul lui. Oameni ca dânsul sunt balsamul de pe rănile Bisericii. Și, har Domnului, are ea, săraca, destule plăgi ce se cer oploșite! Să-l țină Dumnezeu sănătos măcar încă pe-atât și să-i facă parte de multe volume omagiale. Nu pentru că ar avea nevoie cel în cauză să fie lăudat, ci pentru că noi avem nevoie să ne respectăm modelele! La mulți și fericiți ani, părinte profesor!