„Educaţia. Reîntemeieri, dinamici, prefigurări” - o lectură obligatorie

13 Septembrie 2017 12:09 Educaţie
 

Cărţile Profesorului Constantin Cucoş sunt o prezenţă consistentă şi obişnuită în toate bibliotecile cadrelor didactice, în listele bibliografice pentru examenele de titularizare şi grade didactice, în referinţele celor mai multe articole şi studii de specialitate. În acest context, binecunoscut pentru unul din cei mai titraţi pedagogi români, o nouă apariţie editorială poate părea un gest firesc, chiar o povară pentru umerii celor mai puţin maturi care se îngrijorează că le-ar putea îngreuna sarcina de lecturi obligatorii pentru unul din „evenimentele” profesionale. Această lectură va fi cu siguranţă şi pe gustul acestora din urmă chiar dacă până acum nu s-au învrednicit să pătrundă gardul peticit adesea cu chingi de lemn pedagogic. Cartea „Educaţia. Reîntemeieri, dinamici, prefigurări” apare într-un şir de lucrări din colecţia „Ştiinţe ale Educaţiei” pe care Profesorul Constantin Cucoş le-a publicat la editura Polirom contribuind la edificiul ideatic construit în timp, alături de lucrările consacratei colecţii galbene, teoretice, „Colegium” de la aceiaşi editură.

Încă de la titlu, lucrarea denotă mult curaj! Ce universitar consacrat mai vorbeşte despre „schimbarea” din educaţie dincolo de nesfârşita „reformă”?! Şi, mai mult, câţi experţi de talia renumitului profesor iau public poziţie cu privire la starea educaţiei? Parcă cei mai mulţi se află racordaţi la circuitele de laborator, la consemnările mai degrabă indexate internaţional decât la realitate, în timp ce în piaţă, în media şi în şcoli o „armată” de autoproclamaţi experţi (contra)fac legea. Aproape că expresia „reformei” în educaţie a devenit stigmatizantă, în mod asemănător cu ceea ce s-a întâmplat creştinismului în 1542... Poate tocmai din acest motiv, cu gentileţea caracteristică, profesorul alege un titlu firesc pentru schimbările educaţiei: reîntemeieri în acord cu actualitatea, dinamici ale societăţii actuale, prefigurări ale viitorului... Cele nouă capitole sunt înţesate de titluri incitante, magnetizante pentru oricare din actorii educaţionali interesaţi să afle poziţionarea unui „casnic” al sistemului în cel mai autentic sens (profesor universitar, formator de cadre didactice, evaluator în parcursul didactic, expert în ştiinţe ale educaţiei recunoscut şi implicat în cele mai prestigioase organisme de profil la nivel naţional şi internaţional). Primele capitole abordează provocările actuale, schimbările şi problemele din educaţie, urmate de poziţionarea acesteia în spaţiul comunitar, dar şi în timpul noilor tehnologii. Un capitol distinct, aşa cum era firesc este rezervat problemei formării profesorilor, în mod similar cu problema educaţiei religioase, o preocupare constantă care se bucură de susţinerea autorului. În penultimul capitol, profesorul are generozitatea de a ne evoca experienţe formative din parcursul său educaţional, iar la final, al nouălea capitol prezintă o serie de interviuri acordate în ultimii ani. Dacă în titlurile capitolelor se păstrează formule oarecum consacrate: Educaţia – o permanentă provocare; Schimbare şi inovare în educaţie; Probleme şi disfuncţionalităţi ale învăţământului românesc..., nu acelaşi lucru se petrece şi în denumirea subtitlurilor, pe care autorul le consemnează sub forma unor probleme de cercetare, chiar a unor interogaţii la care răspunde în text. Astfel: „Arta educaţiei”- o simplă figură de stil?; E posibilă şi justificată „şcoala de acasă”? Până unde se poate merge cu diferenţierea în educaţie?  sau, în registre mai acute: Pregătirea profesorilor, încotro? – sunt unele din problemele ridicate în conţinutul lucrării pentru a primi cele mai adecvate răspunsuri.

Veţi găsi răspunsuri la cele mai stringente probleme ale sistemului educaţional de astăzi: subvenţionarea educaţiei - „Avem nevoie de bani pentru a fi incluzivi?”; homeschool-ing- ul ca formulă particulară, nu unică de educaţie; educaţia incluzivă – unde „toţi copiii să aibă de câştigat ceva, dar nimeni să nu fie prejudiciat.”, „În general cu teoria stăm bine.” sau despre ducerea la extrem a acestei politici: „Dumnezeu să fii şi nu poţi să faci aşa ceva!”; plagiatul- „furt ordinar” devenit „floare la butonieră”, examenele - „Devine o fatalitate: te-ai nascut, eşti activ, trebuie să treci prin examene...”; uniforma, despre a cărei (ne)- legiferare, savuros afirmă că nu o abordează la nivelul argumentării „pentru că nu ne pricepem, dar şi dintr-o anumită jenă...” , noile discipline şcolare „politically correct”, „sună bine”, dar „ce sună bine nu e şi bun!”, statutul religiei în şcoală „Mai devreme sau mai târziu, precaritatea de ordin moral se dovedeşte a fi definitorie şi determinantă pentru om”, dar şi „Să te ferească Dumnezeu de aceea situaţie prin care oamenii bine instruiţi şi formaţi religios să manifeste, în cunoştinţă de cauză neîncredere, disperare sau dispreţ faţă de dispozitivul prin care au trecut.”, statutul cărţii, al manualului căruia încă nu i-a venit vremea trecerii la muzeu; internetul în educaţie, de care trebuie luat seama, exploatat, încărcat educogen; pregătirea cadrelor didactice, de care depinde „calitatea educaţiei”, prea importanţi pentru a fi lăsaţi pe seama „experimentatorilor, amatorilor şi impostorilor”; cine face educaţie, pentru că „nu tot ce ţine de educaţie trebuie legat de şcoală”, „nu trebuie să distrugem formele primare ale învăţării sociocomunitare”; lipsa unei „şcoli a părinţilor”...

Purtând cu sine competenţa tratatelor de pedagogie al cărei autor este, dar şi experienţa „la firul ierbii” – cum îi place să o numească, autorul transcrie realitatea contextului educaţional în mod onest, tranşant, argumentat şi întemeiat, diferit de consemnările clişeale, de „plăcile” scoase la trâmbiţat cu prilejul diferitelor luări de cuvânt cu care suntem obişnuiţi la toate evenimentele didactice sau în registrele de inspecţii... Păstrând virtutea axiologică sinonimă numelui şi renumelui său, Profesorul Constantin Cucoş trece de la limbajul livresc la firesc, subliniind permanent nevoia de o reveni la o stare de normalitate, de sănătate a educaţiei, condamnând deturnările de la obiectivele de a ne aduce într-o stare mai bună, de „înnobilarea omului” şi nu de producerea de „bestii exacte”. „Trebuie să ieşim din minciuna!” veţi avea surpriza să citiţi, direct spus, când abordează problema temelor pentru acasă. Nu veţi găsi (încă o!) aliniere la o politică educaţională ci proclamarea unei viziuni autentice despre educaţie din partea unui cunoscător de fapt şi de drept, care consideră că „avem ce primi, dar şi oferi.”; iar rezultatele slabe ale învăţării sunt tocmai rezultatul „deficienţei filosofiei educaţionale” româneşti „Nu e cazul de împrumut, putem decanta modelul nostru, care ni se nimereşte.”. Se argumentează din mai multe perspective nevoia de a ne păstra, conserva şi valorifica etosul nostru cultural, naţional, „profitând” de zestrea noastră înainte de a ne grăbi să împrumutăm şi să îmbrăcăm pe ne-gândite veşminte străine, înfăţişându-ne apoi împăcaţi de gesticulaţiile politic corecte pe care ni le-am însuşit, ca împăratul „în hainele cele noi”...

Autorul îşi permite, dar este şi în cea mai mare măsură să spună Adevărul, uzitând fără rezerve şi de logica afectivă a discursului educaţional. În acest demers nu ezită să condamne statutul precar din punct de vedere social, material al cadrului didactic, incoerenţa legislativă, problema esenţială a lipsei dorinţei de a mai învăţa pentru sine, dar şi pe alţii, a profesorului de azi! Toate acestea sunt expuse printr-un vocabular propriu stilului Profesorului Cucoş, comprehensibil, cinstit, chiar savuros, pentru că educaţia este şi trebuie să rămână sensibilă societăţii, nu un creuzet artificial... Consemnează amar despre sistemul de învăţământ care „absoarbe” toate accidentele din jur, despre acţiunile „pompieristice” care au loc când „se întâmplă câte ceva” – trimiţându-ne automat cu gândul la evenimente „banale” din practica sistemului, cum ar fi de exemplu schimbarea ştampilelor cu denumirea ministerului impusă de fiecare nou ministru, bâlbâilelile legate de manuale, disponibilitatea de a „asculta” de părinţii care învaţă profesorii să predea fără a avea nici un instrument de apărare etică a suveranităţii magistrului.

Părintele pedagogiei ne arată cu generozitate că e şi el om prin expunerile din ultimele două capitole, răspunzând astfel miilor de întrebări iscoditoare sau chiar neştiutoare ale celor care vor să afle care e limita relaţiei profesor-elev. Iată ilustrarea principiului de a ne apropia atât cât să nu deraiem de la obiectivul aflării noastre împreună. Aflăm astfel detalii personale ale omului „format în cultul salvării prin educaţie”, fiul de ţăran, cu frică de Dumnezeu căruia îi plac fanfarele, elevul care a transcris „rugăciuni ale Sfântului Anton” cam aşa cum mai distribuim şi noi astăzi icoane cu sfinţi necanonizaţi; candidatul la arte frumoase care profesează Pedagogia ca artă, dar rămâne un apropiat al picturii şi literaturii; universitarul empatic spiritual, dar puternic afiliat culturii proprii, valorizând Filocalia ca pe un îndreptar pedagogic de mare preţ.

O lucrare „de bun simţ- pedagogic”, încărcată de valoarea intelectuală a autorului şi de experienţă practică care ar fi firesc să fie preluată de decidenţii educaţiei ca un îndreptar de bună gestionare a sistemului, alături de celelalte lucrări din edificiul ideatic al Profesorului Constantin Cucoş. Pentru noi, ostenitorii, o lectură care se aşează binefăcător lângă orice şezlong de vacanţă, încărcându-ne bateriile pentru anul şcolar ce va să vină, cu cine ştie ce schimbări şi provocări cărora va trebui să le facem faţă în virtutea idealului care ne animă: ”Prin educaţie convertim „deşertul” iniţial într-un ogor fertil în care vor creşte viitoarele roade - spre bucuria noastră şi a lumii în care existăm.”, „Asemenea unui sacerdot, profesorul se apleacă asupra unei alchimii sufleteşti pe care o pregăteşte să perceapă şi să întâmpine veşnicia. El nu lucrează numai pentru lumea de aici, ci şi pentru cea de apoi...”. (Dr. Ana-Nicoleta Grigore)

Ultimele din categorie