Deprimarea vine în primul rând din slăbiciune sufletească și din căutarea unei stări de bine în mângâieri trecătoare sau lumești. Adeseori ea este o îndârjită hotărâre de a te simți mulțumit în chip egoist, în dauna încrederii în Pronia lui Dumnezeu. Și fiind aceasta o stare necuvioasă și neputând dărui mulțumire duhovnicească sufletului, întreaga ființă a omului geme posomorâtă, lipsindu-i lumina lui Dumnezeu. Dacă omul continuă să caute mulțumiri (sau mângâieri, ca să folosim un termen ascetic) omenești, pământești și vremelnice, va face să sporească durerea deprimării până ce sufletul ajunge bolnav, cu adevărat bolnav și sătul de sine însuși, simțindu-se ca o pasăre în colivie, nădăjduind a dobândi pacea liniștirii („ugomanitsa”). Adevăratul său leac este liniștirea de sine („cina”), nădejdea împăcată în harul lui Dumnezeu.

Adeseori Dumnezeu îngăduie în chip proniator ca deprimarea să atace sufletul, astfel încât acesta, nedorind, firește, mica durere a inimii, să pornească la luptă și, iute îndepărtând asaltul cel rău, să îmbrățișeze și să țină strâns binevenita nădejde în Domnul, primind liniștirea ca pe o cunună de la Dumnezeu. (Părintele Adrian de la Noul Diveevo)

(Cerească Înțelepciune de la cei de Dumnezeu luminați Dascăli despre Cum să biruim deprimarea, ediția a 2-a, traducere de Constantin Făgețan, Editura Sophia, București, 2008, pp. 37-38)