Am în curte un buchet de ghiocei,

Să scap de iarna friguroasă, îi aștept pe ei.

Și-n fiecare zi când ies din casă,

Scormonesc grădina dupa ei, că-mi pasă...

Îmi pasă, de ce nu găsesc o „primăvară”,

Stând în genunchi la rugăciune ca odinioară.

Îmi pasă, că nu simt soarele arzând,

Că sufletul nu-l ostoiesc de sete, bând.

Îmi pasă, că nu pot să lupt cu neputința,

Mă sperie când văd ce mică mi-e credința.

Îmi pasă, că nu mai reușesc să spun: te iert,

Continui chiar cu mine să mă cert.

Îmi pasă, că nu pot să cer mai mult,

Pentru c-a dărui, eu am uitat demult.

Îmi pasă, că nu sunt vrednic de-ncercare,

Să sufăr, nu mă bucur și nu mai am răbdare.

Îmi pasă, că pășesc cu drag la Liturghie,

Dar câte gânduri îmi rămân acolo dintr-o mie?

Îmi pasă, că sub patrafir ajung târziu,

Îmi plâng păcatele, dar focul iadului rămâne viu.

Îmi pasă, că primesc în fiecare clipă,

Mila Domnului, dar nu mereu o simt și-mi este frică.

Îmi pasă, că încerc să lupt și să răzbat,

Dar nu mă hotărăsc, între cunună și păcat...

Îmi pasă, dupa tot ce-n zi, am pătimit și am greșit,

S-ajung acasă, să văd ghioceii c-au ieșit.

Să văd un semn al Domnului, că vine,

Să-mi dea curaj, s-alunge iarna de la mine,

Și-n albul pur al ghiocelului ivit,

Să-mi regăsesc cu bucurie sufletul smerit.