Se arată într-o carte ce se cheamă „Grădina Pildelor" la fila 37, că a murit un om care avea soţie şi copii, şi a doua zi după rânduiala lui Dumnezeu a înviat mortul, care s-a dus îndată la biserică, şi a dat lui Dumnezeu mulţămită, precum se cuvenea. După aceasta a gătit casa sa şi a împărţit săracilor averea lui, dând şi copiilor şi soţiei sale puţină parte, pe cât le ajungea ca să trăiască sărăcăcios. Apoi a plecat la un loc pustiu, a zidit o colibă mică lângă un râu, şi pustnicea în aspră petrecere. În timpul iernii intra îmbrăcat în râu şi şedea până ce-i îngheţau de ger hainele; şi când acestea erau cu totul sloi de gheaţă, ieşea jumătate mort din râu; şi având pregătit un vas cu apă fiartă, intra în el şi sta până ce se topea gheaţa; apoi intra iarăşi în râu ca mai înainte. După aceea intra iarăşi în vas, şi aşa făcea toată iarna. Alţi pustnici ce erau aproape de el, îl sfătuiau să înceteze această asprime, ca să nu se omoare mai înainte de vreme, cu astfel de chinuire neobişnuită. Iar el, răspundea acestea: De-aţi fi văzut fraţilor şi părinţi ai mei, câte am văzut eu în munca iadului, în ziua când am murit, mai mare nevoinţă aţi face. Şi îndemnându-l să le povestească acestea, pentru Domnul, a răspuns: Când a ieşit sufletul din ticălosul meu trup, m-a însoţit un tânăr foarte strălucit, şi m-a dus într-o pădure mare unde erau două bălţi, una plină de foc, şi alta de gheaţă şi zăpadă. Aceste bălţi erau pline de suflete omeneşti pe care le munceau dracii, scoţându-le dintr-o baltă şi aruncându-le în cealaltă, şi iarăşi în cea dintâi. Şi după aceasta m-a dus într-un loc întunecos, de unde ieşeau strigăte, vaiete şi ţipete nenumărate, dar ca să văd pe cineva nu puteam: ci vedeam numai că ieşeau în sus din fundul Iadului nişte oameni tot de foc ca nişte scântei şi venea un miros greu. Văzând acestea, au alergat spre mine mulţime de draci cu căngi înroşite să mă răpească; şi atunci arătându-se o lumină ca o stea, nu i-a lăsat, ci le-a zis: Stăpânul a poruncit ca să se întoarcă acest suflet în trup, să facă pocăinţă; şi aşa m-a înviat. Pentru aceasta, iubiţilor, am ales mai bine a mă munci puţină vreme aici, decât în Iad, veşnic. Aşa a făcut acest om tare ca dimantul, până la moartea sa, când s-a dus în veşnicele locaşuri, prin această muncă de puţină vreme. Să ai şi tu răbdare în necazul tău, nu cârti ci mai ales mulţumeşte pentru bunătatea ce-ţi face prea bunul Dumnezeu, ca să te izbăvească prin această puţină durere, de acele nepovestite munci.

(Monahul Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 178-179)