Se vindecă orbirea cumva prin surzenie, ciuma prin lepră sau foamea prin sete? Cu siguranţă, nu. Tot astfel nici răul nu se vindecă prin rău, ci răul prin rău creşte numai.

În lumea noastră omenească, răul se hrăneşte şi creşte prin rău. Chiar şi cel mai mic rău, totdeauna, în fiinţa sa, este legat de întregul rău din lume; iar omul, făcând răul, mai întâi de toate se afundă pe sine în marea răului. Şi în momentul în care întoarce cuiva răul pentru răul făcut, atunci se afundă de două ori mai mult pe sine în oceanul iadului, deoarece prin răul său şi pe alţii îi trage în rău, provoacă la rău, îndeamnă la rău, încurajează săvârşirea răului.

După natura sa, orice rău este ucigaş al omului, pentru că omoară în el chiar şi cel mai mic lucru dumnezeiesc, ceresc şi înalt care există înlăuntrul lui; sau îl murdăreşte, îl înăbuşă, îl mută şi îl îmbrânceşte să iasă afară din om. În felul acesta omul, când face rău pentru răul făcut lui, îşi ucide treptat sinele şi săvârşeşte „omorârea” sa sufletească, deoarece prin săvârşirea răului se depărtează de Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al binelui.

(Arhim. Justin Popovici, Epistola întâia către Tesaloniceni, Editura Bizantină, București, 2005, pp. 131-132)