Biserica comprimă în mod providenţial şi teologic perioada dintre Naşterea lui Hristos şi Botezul Lui în Iordan în doar 12 zile. Şi aceasta pentru că timpul umplut de veşnicia plină de iubire a Treimii devine plastic, flexibil spre înviere, se poate comprima liturgic până la clipa de pocăinţă extremă a tâlharului sau se poate dilata pe durata unei vieţi trăite în comuniune cu Dumnezeu.

Singurele evenimente din aceşti treizeci de ani sunt Aducerea Mântuitorului la Templu la 40 de zile şi rămânerea Lui la Templu, la vârsta de doisprezece ani, amintită în Evanghelia rostită la Tăierea Împrejur a Mântuitorului, pe 1 ianuarie (Luca 2, 41-52).

În acest excerpt evanghelic, Iisus, copilul de doisprezece ani se pierde de părinţii săi, rămâne la Templu în mijlocul preoţilor şi învăţătorilor Legii Vechi, părinţii săi crezând că este printre rude şi cunoscuţi, după sărbătoare. De fapt, observăm că părinţii se pierd de Iisus, care nu era nicidecum îngrijorat de această vremelnică separare. După ce îl caută trei zile, mama lui Iisus şi Iosif, se întorc în Ierusalim şi Îl găsesc în mijlocul învăţătorilor venerabili din Templu, “ascultându-i şi întrebându-i”. Unii ar putea crede că Iisus îi asculta cu atenţie şi îi întreba pe magiştrii Torei ebraice, ca un învăţăcel, copil de doisprezece ani. Însă Evanghelia continuă: “Şi toţi erau miraţi de înţelepciunea şi de răspunsurile Lui”.

Aşadar Mântuitorul Hristos, Copilul cel dumnezeiesc, îi asculta pe rabini aşa cum ascultă profesorii pe studenţi la examene. Îi întreba, ei nu ştiau să răspundă şi erau miraţi de răspunsurile Lui. Acesta este harul întrebărilor lui Dumnezeu. La ele nu poate răspunde nimeni decât Unul Creatorul tuturor. Probabil Domnul îi examina pe Învăţătorii vechi de zile de la Templu despre vremelnicia şi provizoratul Legii Vechi, despre orientarea moralist negativă, care aşteaptă o plinire pozitivă în iubire a Decalogului, dar mai ales despre miile de proorocii care vorbeau despre sosirea lui Mesia, Aşteptarea veacurilor, Mântuitorului lui Israel şi al întregii lumii. Ascultau un copil şi le vorbea Profesorul cel veşnic, care le dezvăluia întru Sine teologia istoriei ca pregătire pentru Înviere.  

La o asemenea scenă de înţelepciune paradoxală oferită zdrobitor de evident dar infinit de discret de Fiul lui Dumnezeu, Maica Domnului Îl mustră pe Fiul ei: “Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată tatăl tău şi eu te căutăm îngrijoraţi”. La care Iisus răspunde magistral: “De ce era să mă căutaţi? Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălul Meu Mi se cădea să fiu?”. Aşadar, Iisus certifică filiaţia Sa dumnezeiască, legătura Sa de fiinţă cu Părintele universului şi mai ales dorul Lui infinit de comuniune în Casa Tatălui Său. El, în faţa neputinţei omului de a se mai întoarce la Dumnezeu, Tatăl lui, se face Om şi se întoarce împreună cu întregul neam omenesc, pe calea Golgotei, spre Înviere. Iisus revine în casa părintească a Dumnezeirii împreună cu omul, fiul cel risipitor, pierdut printre străini şi porci.

De aici putem învăţa că înţelepciunea nu stă în numărul anilor, ci în profunzimea ochiului interior, în cunoaşterea izvoarelor fiinţei şi a scopului creaţiei în lumina lui Dumnezeu.