Uneori poate că am vrea să vedem câți pași am făcut și câți mai avem de făcut până la destinație. Poate ne gândim că n-ar fi rău dacă am avea o hartă și GPS ca să știm exact în ce punct am ajuns și unde ar trebui să facem dreapta și unde stânga. Poate am vrea să ne fie mai clar lucruri de genul „ai făcut aia și aia, de acuma mai trebuie să faci cealaltă și gata“.

Acuma, pentru cine are ochi de văzut și urechi de auzit, avem ceva foarte bun pentru orientarea în teren. Avem o busolă care ne indică mereu binele și răul și se numește conștiință. Să vedem până unde am urcat și unde am ajuns din punct de vedere duhovnicesc nu ne este de folos ci mai mult ne încurcă așa că asta nu s-a dat nimănui, nici măcar sfinților celor mari care vedeau sufletele oamenilor cu căderi și cu ridicări cu tot. Vedeau ceea ce era de văzut pentru a-i putea ajuta și îndrepta pe ceilalți, dar pe ei se vedeau, din mila lui Dumnezeu, ca fiind cei mai de pe urmă oameni.

Mama mea, profesoară fiind la vremea aceea, îmi spunea că dacă avea un elev foarte slab în clasă, îl evalua la începutul trimestrului și apoi la sfârșit. Dacă vedea că elevul cu pricina a depus efort și a evoluat în decursul trimestrului, îi dădea note relativ bune (bune pentru un liceu industrial) iar dacă vedea că nu s-a sinchisit, chiar dacă îl trecea, o făcea la limită, mai mult cu cinciuri. Dar cel mai mult o supărau cei care începeau trimestrul cu mult peste media clasei și nu depuneau nici un efort pentru a învăța nimic mai mult. Se mulțumeau cu faptul că puteau să treacă lejer fără să mai învețe nimic.

Ăsta este riscul evaluării a ceea ce am făcut până acum pentru suflet. Există riscul, deloc de neglijat, să avem impresia că am făcut destul și să nu luăm în considerare faptul că oricât de mult am face nu este de ajuns. Riscăm să spunem ca bogatul căruia i-a rodit țarina mult peste așteptările lui „mănâncă, bea și te veselește suflete al meu că de acum ai multe bunătăți adunate pentru mulți ani“. Și toate acestea uitând de fapt că în momentul în care ne-am oprit din lucrare, cădem. Atunci când un soldat se oprește din luptă în mijlocul războiului spunând „îmi ajung decorațiile pe care le-am adunat, nu mai vreau să mai lupt“ este luat de urechi și trimis la curtea marțială. Nimeni nu are voie să se oprească din lucrare atâta vreme cât încă nu s-a sfârșit lupta.

Unele lucruri ni le dorim fără să știm ce cerem. Totuși, primim ceea ce avem nevoie și nu neapărat ceea ce ne dorim. Și e bine așa. Nu ar fi bine ca toată lumea să câștige la loterie dar ar fi bine ca toți oamenii să se străduiască a deveni mai plini de dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credință, blândețe, înfrânare, curăție în fiecare clipă a vieții. Pentru că, nu-i așa, împotriva unora ca acestea nu este lege. Și nu avem nevoie de nici o busolă sau GPS mai bun decât acesta.