† AMBROZIE
DIN MILA LUI DUMNEZEU,
EPISCOP AL GIURGIULUI

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, har şi pace de la Dumnezeu, iar de la Noi arhierească binecuvântare!

„Taină minunată şi neobişnuită văd, cer fiind peştera,
Scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire,
întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu,
pe Care, lăudându-L, Îl mărim.”
Catavasia a IX-a la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos

Preaiubiţi slujitori ai sfintelor altare, binecuvântaţi şi încercaţi dreptmăritori creştini din cuprinsul eparhiei noastre,

Cu dor am dorit a vă scrie, după îndemnul Dumnezeiescului Apostol Pavel, în vremurile acestea de încercare, nădăjduind să Vă pot împărtăşi lumină din lumina cea necreată a Tainei întrupării Cuvântului lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc. Am fi dorit ca scrisoarea noastră să vă afle în pace, cu inimile şi cugetele încălzite de harul dumnezeiesc, însă purtarea vremurilor ne-a adus tulburare şi teamă, am închis cămara cea dinlăuntru şi am zăvorât uşa, ca nu cumva vrăjmaşul să pătrundă printr-însa şi să ne afle cu totul nepregătiţi. Cine va rupe zăgazul acesta vremelnic? Cine va sfărâma lacătul cu care teama şi neştiinţa, neputinţa şi necredinţa au ferecat vistieria sufletelor noastre? De aceea, am socotit cu dreptate să vă fiu alături în osteneala aceasta şi să vă aduc cheia nemăsluită ce deschide larg porţile sufletului. Şi cheia aceasta este Hristos Domnul, pe care Îl mărturisim din veac, ca Dumnezeu Adevărat şi Om Adevărat, născut din veci din Tatăl şi născut „la plinirea vremii” din Fecioara, spre îndreptarea şi răscumpărarea neamului omenesc adâncit în păcat.

Priviţi, iubiţii mei, taina aceasta: în Hristos, vremurile dobândesc lumină şi pace, se unesc într-un timp al curăţirii şi al izbăvirii, în vreme ce, fără de El, toate se despart şi se împotrivesc unele altora, pun în locul dragostei ura şi dezbinarea, în locul păcii războiul şi ura. În zilele acestea ne urăm cu toţii „La mulţi ani!”, însă mulţimea aceasta a anilor nu poate fi decât în Hristos şi împreună cu Hristos. Restul este vremelnicie. Vestea aceasta nu este nouă. Nu am aflat-o deunăzi, iar acum o transmitem mai departe. Noi ne-am născut cu aceasta şi cântecul de leagăn ne-a fost „Hristos se naşte!” şi „Hristos a înviat!”, însă din prea multa trecere a anilor, le-am uitat pe toate acestea, iar în loc am aşezat vorbe deşarte.

Da, fraţilor, astăzi este Crăciunul! Astăzi prăznuim începutul mântuirii noastre! Astăzi este sărbătoarea cea luminată a copilăriei binecuvântate! S-ar cuveni să ne bucurăm, însă bucuria ne-a fost întunecată de boală şi de neputinţă. Mulţi am lăsat calea deschisă deznădejdii şi ne-am trezit singuri în faţa unei încercări pe care n-am putut-o întrezări şi peste care nu ştim cum vom trece. Singuri fiind, am uitat învăţătura apostolului: „de vreme ce Dumnezeu este pentru noi, cine ne va sta împotrivă?” (Romani 8, 31). Într-o asemenea împrejurare, vrăjmaşul şi-a înteţit lupta şi cei cuprinşi în mrejele sale nu au pregetat să strige „Unde este Dumnezeu?”, dorind numaidecât răspuns după neputincioasa măsură omenească şi refuzând să-l vadă pe Hristos ce le stă alături. În loc de dreapta cunoştinţă şi mărturisire, au îmbrăţişat necunoaşterea mândră şi orbirea celui rău. Cu dreptate învaţă Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu despre toate acestea: „Stăpânitorul veacului acestuia n-a cunoscut fecioria Mariei, naşterea lui Hristos din ea şi moartea Domnului. Trei taine răsunătoare, care s-au săvârşit în tăcerea lui Dumnezeu” [1]. Şi necunoscând ispititorul tainele acesteia, şi cei ispitiţi s-au legat cu aceeaşi necunoaştere, batjocorind dreapta credinţă. Faţă de unii ca aceştia nu se cuvine să răspundem cu ură şi război, ci cu blândeţe şi rugăciune, care sunt arme nebiruite ale Duhului şi nu fier stricăcios, pe care rugina îl macină şi pe care furii îl râvnesc (Matei 6,19-20). „Faţă de mânia lor, ne îndeamnă tot Sfântul Ignatie, voi fiţi blânzi, faţă de lăudăroşenia lor, voi fiţi smeriţi, faţă de hulile lor, voi faceţi rugăciuni, faţă de rătăcirea lor, voi fiţi tari în credinţă, faţă de sălbăticiunea lor, voi fiţi potoliţi” [2].

În astfel de clipe de cumpănă, multora cuvântul nostru le-ar putea părea fără de folos. La ce bun să vorbeşti despre sărbători şi despre bucuria Naşterii Domnului, despre colinde şi despre tradiţii, despre copilărie şi despre adunarea familiei în jurul mesei, câtă vreme lumea întreagă se află subjugată de boală? Vom îndrăzni totuşi să cuvântăm, cu voia Domnului Dumnezeu, de-a pururi îndurat şi milostiv, nu pentru a aşterne pe hârtie cuvinte deşarte, ci cu speranţa că vom aduce mângâiere şi cuvânt de învăţătură folositoare în aceste vremuri.

Creştini într-o lume tulburată

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Sunt noi, oare, schimbările acestea prin care trecem? Nicidecum! Citiţi Sfintele Evanghelii şi mai ales scrisorile Sfântului Apostol Pavel, ca să aflaţi cu de-amănuntul lupta dintru început a Bisericii. Bolile, teama, neînţelegerea, necredinţa, toate acestea au fost mereu arme la îndemâna vrăjmaşului, împotriva celor stăruitori în dreapta credinţă. Singura schimbare este aceea a modului în care noi privim toată această prefacere a lumii şi a societăţii.

Mai întâi ne-am bucurat de libertatea câştigată cu atâta trudă şi sânge, apoi nu am ştiut ce să facem cu ea. Am ambalat-o în plastic, am negociat-o iresponsabil, am risipit-o fără discernământ, până i-am uitat rostul. Pierduţi în propria viaţă, am socotit de cuviinţă să ne aflăm o nouă cale, însă nu ne-am încins mijlocul, nici nu am luat împreună cu noi toiag de spirijin. Mândri, ne-am încrezut în noi înşine atât de mult, încât ni s-a părut potrivit să pornim pe cale înveşmântaţi doar cu tunica subţire a raţiunii, părându-ne că singură aceasta ne va fi călăuză şi adăpost în clipe de încercare. Şi, iată, că astăzi doar raţiunea nu poate lupta împotriva bolii şi mai ales a spaimei şi a nesiguranţei ce o însoţeşte. Firesc ar fi fost să ne luăm tovarăşe de drum credinţa şi buna-cuviinţă, însă, orgolioşi, am preferat să rămânem singuri. Propriile neputinţe le-am pus pe seama celorlalţi, ne-am transformat limitele în false împliniri şi păcatele în virtuţi. Orbiţi fiind, am strigat nebuneşte: „Nu este Dumnezeu!” (Psalmul 52, 1) şi ni s-a părut că săvârşim binele.

Aceasta este, fraţilor, lumea în care trăim, o lume tulburată de care nu ne putem lepăda. Boala aceasta ce bântuie întreaga planetă este doar suprafaţa unei răni mult mai profunde, ce macină neamul omenesc fără încetare. Uitându-l pe Dumnezeu, am uitat de noi înşine şi ne-am transformat vieţile în prilej de risipire. Astfel, am pierdut sensul propriei noastre existenţe, am pierdut nobleţea şi buna rânduială, cinstea şi dragostea, iubirea şi bucuria de a face binele. Toate acestea s-au retras stânjenite din faţa tăvălugului neruşinării, însă nu ne-au părăsit cu totul. Priviţi la cadrele medicale ce ostenesc în spitale, la căpătâiul celor infectaţi! Înveşmântaţi în costumele de protecţie, amestecând sudoarea şi lacrimile, învăluiţi în mirosul medicamentelor şi al soluţiilor de dezinfectare, oamenii aceştia fac tot ce pot pentru a-i salva pe cei în suferinţă. Şi ei au familii, soţi, soţii, copii şi părinţi ce-i aşteaptă îngrijoraţi acasă. Şi ei ar dori ca totul să se termine, însă dorinţa nu le este împlinită. Trudesc fără încetare, nădăjduind că totul va fi bine. Ce îi ţine pe aceşti oameni minunaţi? Restul de nobleţe rămas neamului omenesc. Ce le dă putere? Fărâma de credinţă ce nu a părăsit cu totul sufletul.

Fără îndoială, oamenii aceştia sunt adevăraţi eroi, însă nu sunt singurii. Lor li se alătură mulţimea discretă, tăcută a celor ce continuă să-şi îngrijească bătrânii, a celor care ostenesc să înveţe şi să educe copiii, a celor care nu au obosit să spere că putem duce o viaţă decentă, chiar şi în vremuri de criză. Şi ar mai fi o categorie, pe care mulţi o ignoră, alţii o hulesc şi o condamnă şi doar puţini îi acordă sprijinul: aceea a preoţilor. Nu au nevoie de laude, nici de recunoaştere lumească, ci de înţelegere şi sprijin, de decenţă şi de un dram de respect pentru efortul pe care-l depun pentru păstoriţii lor. Neştiuţi de nimeni, oamenii aceştia au contiuat să-l împărtăşească pe Hristos, să slujească lui Dumnezeu şi aproapelui, fiecare după putinţa lui, să mângâie acolo unde nimeni nu mai putea mângâia, să înţeleagă acolo unde înţelegerea şi-a atins limitele ultime, să râdă acolo unde zâmbetul a devenit amintire şi să plângă pentru cei pe care nimeni nu s-a mai încumetat să-i jelească. Dragii mei preoţi, Vă ştiu greutăţile, văd povara ce vă apasă şi, de ar fi cu putinţă, aş purta-o în locul vostru. Mulţi dintre voi aţi simţit urgia bolii şi nu aţi dezarmat. Noaptea Învierii v-a aflat pe cale, împărtăşind Lumina din uşă în uşă, din poartă în poartă. Celor răposaţi le-aţi aprins candelă, când casnicilor lor le-a fost cu neputinţă să vină la morminte, pe cei bolnavi i-aţi cuminecat, voi aţi umplut bisericile cu rugăciune, purtând în suflet pe cei rămaşi izolaţi în case. Acum, de Crăciun, situaţia nu s-a schimbat foarte mult, însă aţi fost deja încercaţi întru slujire. Avem încredinţarea că veţi reuşi să menţineţi candela permanent aprinsă în sfintele altare, candela credinţei, a mărturisirii în faptă şi în cuvânt, candela Dumnezeieştii Liturghii şi a slujirii aproapelui. În clipele acestea, însă, nu de confirmări aveţi nevoie, ci de sprijin şi de întărire. De aceea, Vă pomenim mereu în rugăciune, nădăjduind că vom fi pomeniţi asemenea, ca Domnul Hristos să fie în mijlocul nostru acum şi de-a pururi.

Dreptmăritori creştini,

Anul 2020 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române “Anul omagial al pastoraţiei părinţilor şi copiilor şi Anul comemorativ al filantropilor ortodocşi români.” În plan educaţional şi de formare, în general, familia reprezintă cea mai importantă comunitate. Întrucât principiul de viaţă al familiei îl reprezintă iubirea, mai precis comuniunea de viaţă şi iubire, din ea izvorăşte o deosebită forţă educaţională şi de formare a personalităţii sub toate aspectele, care nu-şi are egal în altă parte. Astfel, familia este mediul spiritual în care copilul născut de mamă urmează să-şi contureze personalitatea sa morală. Fără iubirea maternă şi paternă, în ciuda unei foarte bune îngrijiri trupeşti, copilul riscă să rămână sărac sufleteşte.

Pastoraţia părinţilor şi copiilor în aceste vremuri tulburi este cu siguranţă o provocare foarte mare, însă ea nu se poate face fără a pune la temelia acestui demers sămânţa cea bună a Scripturii, udată de apa vie a dumnezeieştilor experienţe ale Sfinţilor Părinţi, care împreună vor face să se simtă mireasma Duhului în sufletele celor care vor dori să le urmeze şi astfel să ajungă la măsura ,,bărbatului desăvârşit”. Bineînţeles, mesajul Evangheliei şi al Tradiţiei trebuie adus în actualitate,tâlcuit şi descoperit noilor generaţii, însă fără a pierde ceva din bogăţia duhovnicească a mesajului sfânt.

Dacă vom deschide cartea Faptele Apostolilor şi vom lectura capitolul 2, 46: „Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii.”, vom descoperi un adevărat program spiritual al Bisericii primare care poate să ofere o direcţie sănătoasă oricărui tânăr care doreşte să înainteze în trăirea autentic creştină. Astfel, vedem cum primii creştini aveau ca obiectiv principal participarea la rânduiala Bisericii, la săvârşirea Sfintelor Slujbe, mărturisind că numai împărtăşindu-se de prezenţa harului lui Dumnezeu pot respira viaţa cea adevărată. Apoi, a doua recomandare este Cina Domnului, Sfânta Euharistie, gustarea din hrana Împărăţiei Cerurilor încă din lumea aceasta. Nu e suficient să fim în Biserică şi nu vom putea înainta pe drumul spre Împărăţia cea făgăduită, dacă nu ne vom hrăni cu merindele pe care Hristos ni le oferă. Vedem apoi că aceste două etape, prezenţa în Biserică şi hrănirea cu Sf. Trup şi Sf. Sânge ale Domnului, se dezvoltă şi din sânul comunităţii eclesiale creşte în chip firesc şi o comuniune socială, căci putem observa cum primii creştini ,,luau împreună hrana întru bucurie”, adică starea eclesială era dusă mai departe de zidul Bisericii, viaţa în Duhul Sfânt înnoia şi transforma fiecare activitate de zi cu zi. Nu întâmplător, Evanghelistul Luca, autorul cărţii Faptele Apostolilor, lasă la sfârşitul versetului stăruinţa ,,întru curăţia inimii”, ca ultimă etapă a programului duhovnicesc.

Curăţia inimii, înţeleasă ca adâncul cel tainic al omului, locul în care simte glasul mustrător al conştiinţei şi zbaterile fiinţei sale, este tărâmul pe care se dă lupta cea duhovnicească cu ispitele şi patimele. Stăruinţa de a păstra curăţia inimii ne ţine în harul lui Dumnezeu, care nu se retrage de la cei care împlinesc poruncile lui Dumnezeu şi în acelaşi timp ,,îl simt” pe Dumnezeu în viaţa lor prin acest demers, căci Hristos ne spune: ,,Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu”. (Mt 5, 8). Totodată, curăţia inimii asigură relaţiile sănătoase cu semenii noştri. Căci cel deprins în a-şi cunoaşte propriile slăbiciuni şi neputinţe va găsi o înţelegere sporită şi pentru scăderile celor din jur. Tinerii care vor reuşi să pună în practică acest sfat, vor deprinde empatia şi vor căuta să-i tămăduiască prin curăţia lor pe cei din jur, mai degrabă decât să-i osândească sau, şi mai grav, să dezvolte relaţii tensionate sau conflictuale.

Luând aminte la aceste etape prezentate în Faptele Apostolilor 2, 46, şi anume: prezenţa în Sf. Biserică, împărtăşirea cu Sfintele Taine, dezvoltarea stării duhovniceşti din cadrul eclesial în cel social şi grija pentru curăţia sufletului, vedem cum putem să ne adunăm într-o comuniune cu ceilalţi, ne ridicăm din izolarea noastră atât fizică, dar şi spirituală, aşezându-ne într-o relaţie de frăţietate, dar, cel mai important, ne oferă o nouă identitate: aceea de fiu al lui Dumnezeu după har.

Crăciunul cel din inimă

Iubiţii mei,

Ne sunt pline de suferinţă inimile, pentru că astăzi durerea este stare de fapt. Îi vom da, însă, locul de cinste şi o vom lăsa să se încuibeze în sufletele noastre? Să nu fie! Acolo, în adâncul inimii, păstrăm chipul lui Hristos şi tot de acolo ne izvorăşte lumina. Astăzi este Crăciunul şi, indiferent de împrejurările triste în care ne aflăm, Sărbătoarea Naşterii Domnului nu trebuie să fie umbrită. Este adevărat că mesele ne sunt întinse, însă locurile au rămas goale în jurul ei. Ne sunt plecaţi copiii, ne sunt plecaţi nepoţii, ne sunt plecaţi părinţii şi cei mai mulţi dintre ei nu au reuşit să revină acasă. I-am uitat însă? Nicidecum, pentru că ei rămân mereu aproape inimilor noastre. Anul acesta acolo trebuie să sărbătorim Crăciunul, în inimă, împreună cu toţi cei dragi, ospătându-ne duhovniceşte.

De suntem cu luare aminte, vom înţelege că aceasta este Sărbătoarea Naşterii Domnului. Hristos s-a născut în taină şi smerenie, în iesle, nu în palat împărătesc, încălzit de îmbrăţişarea Maicii Preacurate şi de suflarea animalelor, nu înfăşurat în purpură de mult preţ. L-au cercetat păstorii şi străinii, nu cei din neamul său şi acolo, în peştera din Betleem, s-a pus începătură mântuirii noastre. Nu ospeţele, nu petrecerea, nu mulţimea oaspeţilor şi bogăţia mesei au dat strălucire Crăciunului, ci prezenţa lui Hristos, lumina harului dumnezeiesc, veşmântul dragostei dumnezeieşti revărsat peste întreaga lume. Da, fraţilor, aceasta este Sărbătoarea Naşterii Domnului şi, după mai bine de două mii de ani, suntem chemaţi să ne întoarcem la chipul ei cel dintâi, la chipul, smerit, duhovnicesc, tainic.

Nu ne putem îndura să lăsăm la o parte ospăţul cel după trup, însă nu ne lipsim oare de masa cea dumnezeiască a împărtăşirii cu Hristos? Vom pune înaintea lui Hristos – trup şi sânge adevărat, prezent tainic în Sfântul Potir – mâncărurile cele de multe feluri ale lumii acesteia? Dumnezeieştii Părinţi ne îndeamnă să fim cu luare aminte şi să nu ne lipsim nici de cele ale duhului, nici de cele ale trupului. De aceea, iubiţii mei fraţi în Domnul, apropiaţi-vă mai întâi de Dumnezeiasca Împărtăşanie, curăţiţi prin post şi prin spovadă, apoi bucuraţi-vă de ospăţul pe care mamele şi bunicile l-au pregătit pentru această zi. Amintiţi-vă şi de cei aflaţi în lipsuri, ca nu cumva să rămână flămânzi, râvnind asemenea sărmanului Lazăr la firimiturile căzute de la mesele voastre. Nu-i uitaţi pe cei din spitale, cadre medicale şi bolnavi deopotrivă, pentru că toţi au astăzi, mai mult ca oricând, nevoie de sprijinul vostru. Rugaţi-vă pentru ei, pentru poporul acesta şi pentru lumea toată, căci avem mare nevoie de rugăciune, mai mult ca oricând. Rugaţi-vă, pentru ca harul Duhului Sfânt să sălăşluiască în noi şi astfel să prăznuim Crăciunul cel din inimă.

Preaiubiţi părinţi, fraţi şi surori în Hristos Domnul,

Sfârşitul acesta de an a adus multă tulburare. Mulţi părinţi duhovniceşti au fost chemaţi la Domnul, încercaţi fiind cu focul acestei boli molipsitoare, însă nu au plecat din lumea aceasta cu tristeţe, ci cu bucuria întâlnirii cu Hristos. Testamentul lor este testamentul nădejdii învierii, al bucuriei vieţuirii în dreapta credinţă şi nicidecum al tristeţii după lumea aceasta trecătoare. Sărbătoarea Naşterii Domnului nu trebuie să ne găsească în deznădejde, ci înveşmântaţi în haina credinţei. Doar astfel ne vom putea bucura cu adevărat, doar astfel vom simţi că astăzi este cu adevărat praznic luminat.

La acest ceas de sărbătoare sfântă, când Dumnezeu se descoperă în Betleemul sufletelor noastre şi ne-a restaurant în demnitatea de fii ai Săi, Vă doresc tuturor să prăznuiţi Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei cu pace şi sănătate deplină, minunându-Vă, aşa cum spunea Sfântului Ioan Gură de Aur, de taina cea mare a înomenirii lui Hristos, care covârşeşte toată priceperea omenească.

La mulţi şi binecuvântaţi ani!

Al Vostru părinte duhovnicesc, de tot binele voitor şi pururea către Domnul fierbinte rugător,

† AMBROZIE
EPISCOPUL GIURGIULUI

[1] Sf. Ignatie Teoforul, Către Efeseni XIX. 1, în: Scrierile Părinţilor Apostolici, traducre Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 196.
[2] Sf. Ignatie Teoforul, Către Efeseni X. 2, p. 192.