† AMBROZIE

DIN MILA LUI DUMNEZEU, EPISCOP AL GIURGIULUI

Iubitului nostru cler,

cinului monahal şi drept‑credincioşilor creştini, har şi pace de la Dumnezeu,

iar de la Noi arhierească binecuvântare!

Şi Cuvântul S‑a făcut trup şi S‑a sălăşluit între noi, şi am văzut slava Lui, slavă ca

a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de avevăr. (Ioan 1, 14).

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos,

Taina Naşterii Domnului este una dintre cele mai luminoase şi mai adânci minuni ale credinţei noastre. Dumnezeu, Cel necuprins şi veşnic, coboară în istoria omenirii ca Prunc smerit. În tăcerea nopţii, cerul se deschide, iar îngerii cântă pacea care vine din cer: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Acest cuvânt nu este doar cântare, ci o profeţie: Dumnezeu deschide din nou poarta Raiului şi dă omului posibilitatea de a se întoarce acasă. Creatorul nu a ales să Se arate în strălucirea puterii, ci în blândeţea iubirii. Taina întrupării Fiului lui Dumnezeu rămâne centrul credinţei creştine. Prin ea, Dumnezeu Se face om fără a înceta să fie Dumnezeu, şi ridică firea noastră căzută la demnitatea dumnezeiască. În Hristos, firea omenească este unită pentru totdeauna cu dumnezeirea, iar omul devine părtaş la viaţa veşnică. De aceea spunem că Naşterea Domnului este începutul mântuirii noastre, izvorul bucuriei şi temelia speranţei, o realitate vie care se reînnoieşte în fiecare suflet care‑L primeşte cu credinţă. 

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos nu este doar un eveniment istoric, ci o realitate vie, care se reînnoieşte în fiecare suflet care‑L primeşte cu credinţă. Cuvântul „S‑a sălăşluit între noi” înseamnă că Dumnezeu nu doar vine în lume, ci rămâne în ea, se face prezent în inimile oamenilor, în Biserică, în Sfânta Euharistie. Betleemul devine astfel chipul inimii omului care Îl primeşte pe Dumnezeu.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos reprezintă începutul lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu în istorie. În Betleem se descoperă taina iubirii veşnice a Tatălui, care trimite pe Fiul Său în lume pentru a uni firea dumnezeiască cu cea omenească. În acel moment, timpul devine spaţiu al întâlnirii dintre Creator şi făptură, iar lumea întreagă primeşte binecuvântarea prezenţei dumnezeieşti. În peştera smerită a Betleemului, Dumnezeu Se arată în trup omenesc, asumând întreaga condiţie a omului pentru a‑l ridica la comuniunea cu Sine. În Pruncul Iisus se arată unirea desăvârşită dintre cer şi pământ, dintre eternitate şi clipă, iar Naşterea Sa luminează întreaga creaţie şi aduce sens întregii istorii. În împrejurările acestea, ,,Cuvântul lui Dumnezeu s‑a făcut trup şi s‑a sălăşluit întru noi” (Ioan 1, 14) şi intră în dimensiunea lumii noastre. Trupul Său înomenit, supus, ca orice trup omenesc, tuturor suferinţelor, n‑a fost deosebit cu nimic de trupul cu care se naşte orice om, afară de păcat, şi n‑a fost scutit de nicio durere fizică. 

Şi totuşi, acest trup al lui Hristos devine singura punte de legătură între două lumi separate de o prăpastie imensă: împărăţia lui Dumnzeu şi lumea păcatului. El, singurul trup omenesc pe care păcatul n‑a putut pune stăpânire, avea să ia asupra Sa povara păcatelor întregii lumi, ca să le omoare pentru totdeauna prin moartea Sa pe cruce, aşa cum spune Sfântul Petru: ,,El a purtat păcatele noastre în trupul său pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcat, să vieţuim dreptăţii. Cu rănile Lui noi toţi ne‑am vindecat” (I Petru 2, 24). 

În lumina Sfinţilor Părinţi, Naşterea Domnului este temelia întregii iconomii mântuitoare. Sfântul Atanasie cel Mare vede în Întrupare împlinirea vocaţiei omului de a deveni părtaş firii dumnezeieşti: „Dumnezeu Se face om pentru ca omul să se îndumnezeiască prin har.” Prin acest act de coborâre iubitoare, Dumnezeu dăruieşte omului posibilitatea înălţării. Prin venirea Sa în lume, Hristos aduce plinătatea vieţii şi restaurează chipul dumnezeiesc din om. În El, umanitatea îşi descoperă sensul şi chemarea, iar în Fecioara Maria, care devine Maica Vieţii, omenirea întreagă răspunde chemării divine prin ascultare, curăţie şi credinţă. Ea reprezintă începutul noului neam al celor ce ascultă de Dumnezeu şi împlinesc voia Lui. „Betleemul calcă pe urmele cerului, spune Sfântul Ioan cel cu Gură de Aur. În locul stelelor, primeşti pe îngeri cântând, în locul soarelui, se face loc Soarelui dreptăţii. Nu te întreba cum, căci, unde vrea Dumnezeu, se biruieşte rânduiala firii”[1].

Naşterea Domnului deschide drumul către Înviere. În Pruncul născut în iesle se află taina jertfei, a răstignirii şi a biruinţei asupra morţii. Între Betleem şi Golgota există o unitate deplină, pentru că ambele poartă semnul iubirii jertfelnice. Prin venirea Sa, Hristos reînnoieşte lumea şi o îndreaptă spre Împărăţia cerurilor. În planul iconomiei divine, Naşterea Domnului poartă caracterul unei restaurări cosmice, pentru că în Hristos, întreaga creaţie participă la bucuria mântuirii: îngerii cântă, păstorii se închină, magii aduc daruri, iar natura întreagă se luminează de prezenţa Sa. Universul capătă un sens nou, pentru că Dumnezeu locuieşte în mijlocul oamenilor.

Praznicul Naşterii Domnului are şi o dimensiune pedagogică: Dumnezeu Se descoperă lumii prin simplitate, arătând că adevărata putere izvorăşte din iubire. Cuvântul veşnic Se face Prunc, pentru ca omul să înţeleagă că apropierea de Dumnezeu înseamnă curăţie, pace şi deschidere a inimii. Prin Hristos, timpul capătă valoare sacră şi fiecare clipă devine loc de întâlnire cu veşnicia, iar istoria omului se luminează de sensul mântuirii. Naşterea Domnului transformă istoria în teofanie, iar lumea devine spaţiu al harului. În acest sens, viaţa omului primeşte o dimensiune nouă: chemarea la sfinţenie şi comuniunea cu Dumnezeu. Prin întrupare, Hristos ne deschide cerul, ne cheamă la lumina cea neînserată a îndumnezeirii. „Dumnezeu păşeşte în lume – ne spune Sfântul Grigorie Teologul – cu fire omenească luată asupră‑şi, una din două firi, din carne şi din duh, una îndumnezeind, iar alta îndumnezeindu‑se. O, ce mai neauzită împreunare! O, ce minunată amestecare! [2]”

Biserica trăieşte această taină neîncetat. În Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, credincioşii se împărtăşesc de Hristos Cel născut, răstignit şi înviat. Ieslea Betleemului devine realitate lăuntrică pentru fiecare suflet care Îl primeşte prin credinţă. În inimile credincioşilor se reînnoieşte necontenit lucrarea Întrupării, iar Dumnezeu continuă să Se nască tainic în lume prin iubire jertfelnică şi milostivă. Naşterea Domnului are, astfel, o valoare universală. Ea uneşte toate popoarele şi toate generaţiile în bucuria mântuirii iar în iconomia existenţei noastre, este poarta prin care omul păşeşte spre îndumnezeire. În Hristos se descoperă deplinătatea iubirii lui Dumnezeu, iar lumea întreagă se umple de sens deoarece prin El, omul trăieşte libertatea cea adevărată, bucuria comuniunii şi pacea veşniciei.

Dreptmăritori creştini,

Maica Domnului, cea care L‑a purtat în pântece şi L‑a născut, este prima biserică vie a lumii, primul locaş al lui Dumnezeu în om. Prin cuvântul ei smerit – „Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38) – se arată taina libertăţii care se uneşte cu harul. Ea este Maica lui Dumnezeu şi icoana Bisericii, chipul curăţiei şi al ascultării. În tăcerea ei sfântă învăţăm că ascultarea nu micşorează omul, ci îl înalţă, pentru că îl pune în armonie cu voia lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu Se face om, înseamnă că omul are o chemare mai înaltă decât putem înţelege. Prin venirea Sa, Hristos a sfinţit universul şi l‑a redat sensului său originar – acela de a fi locul întâlnirii dintre Creator şi făptură. Ce praznic ,,este mai vesel decât acesta – se întreabă Sfântul Grigorie de Nyssa – în care Soarele dreptăţii, risipind întunericul viclean al diavolului, străluceşte cu firea prin însăşi firea noastră, zi în care cel căzut se ridică, cel aflat în război e dus la împăcare, cel izgonit e readus, zi în care cel căzut de la viaţă revine la viaţă, cel robit îşi reia vrednicia împărătească, cel ferecat cu legăturile morţii aleargă iarăşi cu uşurinţă către patria celor vii?”[3]. Dar Naşterea Domnului este şi începutul Bisericii. Între ieslea Betleemului şi altarul Sfintei Liturghii există o legătură tainică. În iesle Se dăruieşte lumii Pruncul, iar pe altar Se dăruieşte Trupul şi Sângele Său, ca hrană a vieţii veşnice. De aceea, Crăciunul nu este doar o sărbătoare a trecutului, ci şi o realitate a prezentului. În Hristos, universul întreg îşi regăseşte sensul, El fiind Logosul prin Care toate s‑au făcut şi, prin întrupare, adună în Sine întreaga creaţie, o curăţeşte de stricăciune şi o îndreaptă din nou către Dumnezeu.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Poporul român a trăit de veacuri această taină a întrupării prin colinde, pentru că în ele se află mărturisirea simplă şi adâncă a Evangheliei. Colindele sunt glasul Bisericii care merge din casă în casă, vestind iubirea lui Dumnezeu, ele unesc generaţiile şi revarsă lumină în suflete. La fel, tradiţiile Crăciunului – icoanele împodobite, mesele pregătite, mersul cu Steaua – nu sunt simple obiceiuri populare, ci forme prin care credinţa s‑a întrupat în viaţa poporului. Satul românesc rămâne o icoană vie a Betleemului. În liniştea uliţelor acoperite de zăpadă, în bisericile luminate de candele, în rugăciunea bătrânilor şi în jocul copiilor se simte prezenţa lui Dumnezeu. Aici, colindul nu este spectacol, ci rugăciune; iar ospitalitatea nu este convenţie, ci iubire, iar în centrul acestei lumi se află familia.

În fiecare an, atunci când se apropie Praznicul Naşterii Domnului, Biserica şi neamul nostru tresaltă de o bucurie care nu poate fi explicată doar prin tradiţii. Este bucuria care vine din amintirea primei întâlniri a omului cu Dumnezeu Omul. În glasul copiilor care colindă pe uliţe se aude acelaşi ecou al cântării îngereşti din Betleemul Iudeii, iar în bucuria celor care ascultă se ascunde dorul după pacea lui Dumnezeu. Frumuseţea duhovnicească a colindelor izvorăşte din întâlnirea dintre taina Întrupării şi simplitatea profundă a sufletului românesc. Colindele exprimă, într‑o limbă caldă şi limpede, esenţa teologiei: venirea lui Hristos ca Prunc, coborârea harului în lume, bucuria apropierii de Dumnezeu. 

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este pentru neamul românesc şi o sărbătoare a satului care, în fiecare an, devine un sălaş al lui Dumnezeu: în casele încălzite de rugăciune, în sufletul oamenilor simpli care ştiu că viaţa fără Dumnezeu nu are rădăcină. 

Praznicul de astăzi ne leagă şi de credinţa strămoşilor, care au trăit cu simplitate, dar cu profunzime. Prin ei s‑a păstrat curăţia credinţei şi frumuseţea tradiţiilor, ei au ştiut să împletească rugăciunea cu lucrarea şi biserica de viaţa de zi cu zi. Această credinţă este cea mai preţioasă moştenire, pentru că ea nu se transmite doar prin cuvinte, ci prin exemplu, prin trăire, prin bucurie. Ei au fost cei care au păstrat lumina, uneori în vremuri grele, sub stăpâniri străine, în lipsuri şi în suferinţe, dar n‑au lăsat candela să se stingă. Credinţa lor simplă, dar puternică, a fost temelia pe care s‑a clădit Biserica şi cultura noastră. Ei au avut inimă curată şi frică de Dumnezeu, iar în rugăciunea lor se afla înţelepciunea pe care o pierdem adesea în graba lumii moderne. Credinţa strămoşească nu este o amintire, ci o chemare care ne obligă să nu lăsăm ceea ce am primit să se piardă. Dacă ei au apărat Biserica şi limba cu jertfă, noi suntem datori să le apărăm prin trăire curată şi prin mărturisire. Într‑o lume în care se vorbeşte mult despre viitor, dar puţin despre suflet, credinţa strămoşilor ne arată că, fără rădăcini, nu există rod. Aşa cum în casele de la ţară bunicii aprindeau candela înaintea icoanei, tot aşa suntem chemaţi să aprindem lumina rugăciunii în inimile noastre. Rugăciunea nu este o datorie, ci o respiraţie a sufletului, deoarece atunci când omul nu se mai roagă, se îndepărtează de Creatorul Său, pentru că nu mai respiră aerul cerului.

Iubiţi credincioşi,

Anul 2025 a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca „Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române” şi „Anul comemorativ al duhovnicilor şi mărturisitorilor ortodocşi români din secolul al XX‑lea”. Acest popas nu este doar o sărbătoare aniversară, ci o mărturie vie a unei istorii de credinţă, demnitate şi dăruire jertfelnică. Ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie în anul 1925, a fost încununarea firească a unui drum istoric început o dată cu formarea conştiinţei naţionale româneşti şi a luptei pentru unitate spirituală şi naţională. Această ridicare nu a fost un simplu act administrativ, ci o recunoaştere a maturităţii duhovniceşti şi culturale a poporului român, a unei Biserici care, de‑a lungul veacurilor, a fost temelia neamului, păstrătoarea limbii, a credinţei şi a identităţii. Patriarhia Română s‑a născut dintr‑un ideal de unitate şi libertate, din convingerea că Biserica, trupul tainic al lui Hristos, trebuie să‑şi afirme deplinătatea şi autonomia în concertul lumii ortodoxe. Centenarul Patriarhiei nu este doar o comemorare a trecutului, ci un prilej de conştientizare a misiunii de astăzi: aceea de a duce mai departe lucrarea apostolică, de a împlini Evanghelia în viaţa lumii contemporane. Într‑o epocă marcată de secularizare, relativism şi confuzie morală, Biserica este chemată să fie o „candelă nestinsă” care luminează conştiinţele, un spaţiu de comuniune, de formare spirituală şi de solidaritate socială.

Suntem într‑un un an plin de sfinţenie şi simbol, iar unul dintre aceste simboluri sfinte este Catedrală Naţională, a cărei pictură în mozaic a fost sfinţită în ziua de 26 octombrie, la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. Propusă de Patriarhul Miron Cristea, readusă în discuţie de vrednicul de pomenire Părinte Patriarh Teoctist şi devenită realitate prin implicarea directă a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, înălţarea acesteia reprezintă un act de dreptate, compensatoriu pentru toate bisericile şi mănăstirile demolate în perioada comunistă pe cuprinsul întregii ţări.

Momentul sfinţirii a fost binecuvântat de prezenţa Sanctităţii Sale Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, care, împreună cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi cu ierarhii Sfântului Sinod, a oficiat slujba de binecuvântare. A fost o zi în care Ortodoxia întreagă s‑a simţit unită în rugăciune, iar prezenţa Patriarhului Ecumenic a fost semn de iubire frăţească.

Catedrala Naţională, ridicată în inima Cetăţii Bucureştilor, este un semn viu al credinţei unui popor care a ştiut să împletească jertfa cu nădejdea. Sub turlele ei s‑a aşezat rugăciunea a milioane de suflete care, în tăcere, au dorit să vadă într‑o zi zidită această casă a lui Dumnezeu pentru întreg neamul românesc. Pictura în mozaic a Catedralei Mântuirii Neamului se înscrie în linia marilor sinteze artistice ale lumii ortodoxe, acolo unde lumina devine cuvânt, iar piatra rugăciune. Fiecare fragment de sticlă sau piatră colorată, fiecare reflex de lumină alcătuieşte o imnografie vizuală a mântuirii, o teologie a întrupării transpusă în chipuri şi culori nepieritoare. Mozaicul, ca tehnică, este prin excelenţă un limbaj al eternităţii. Nu se topeşte în timp, nu se dizolvă în efemeritatea materiei, ci o transfigurează. În tradiţia bizantină, el este expresia vizibilă a luminii necreate, acea lumină a Taborului care învăluie şi desăvârşeşte. Prin el, icoana nu doar transpare o realitate sacră, ci participă la ea, devine fereastră către Împărăţia lui Dumnezeu. În Catedrala Naţională, această lumină a Învierii se materializează în suprafeţe ample, în ritmuri de culoare care respiră pace şi bucurie, în sfinţi care sunt prezenţe vii. Fondul auriu este spaţiul veşniciei, mediul în care trupul omenesc se sfinţeşte şi devine templu al Duhului Sfânt.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Sărbătorirea Centenarului Patriarhiei Române în acelaşi an în care Sfântul Sinod al Bisericii noastre a rânduit omagierea părinţilor duhovniceşti şi a mărturisitorilor ortodocşi români din secolul al XX‑lea nu este o simplă întâmplare, ci o întâlnire providenţială a istoriei cu sfinţenia. Dacă ridicarea la rang de Patriarhie a Bisericii noastre a însemnat recunoaşterea deplină a demnităţii ortodoxiei româneşti, atunci mărturisitorii veacului al XX‑lea au fost pecetea sfinţeniei acestei demnităţi. A fost numit, pe drept cuvânt, anul mărturisitorilor credinţei, pentru că în el am privit mai atent la chipurile celor care au suferit pentru Hristos în vremurile de întuneric ale secolului trecut. În temniţele comuniste, unde durerea şi tăcerea păreau stăpâne, au existat oameni care au ţinut aprinsă flacăra credinţei. Ei au devenit luminători ai neamului, icoane vii ale curajului şi ale răbdării. Din rugăciunea lor s‑a născut libertatea noastră, din jertfa lor s‑a hrănit speranţa. Mărturisitorii secolului al XX‑lea rămân una dintre cele mai profunde mărturii ale prezenţei vii a lui Dumnezeu în istorie. Ei s‑au ridicat ca stâlpi de lumină într‑o vreme întunecată, când credinţa era prigonită, iar omul era redus la tăcere. În temniţe, în lagăre, în exil sau în tăcerea smerită a rugăciunii, aceşti oameni au arătat că Evanghelia nu este o teorie, ci o putere vie care transfigurează suferinţa în speranţă şi moartea în biruinţă. Prin jertfa lor, au reînnoit conştiinţa Bisericii şi au redat demnitate sufletului românesc. Totodată, într‑o societate marcată de secularizare, de pierderea reperelor morale şi de relativizarea adevărului, exemplul lor devine cu atât mai necesar. Pentru generaţiile de astăzi, care trăiesc într‑o lume saturată de informaţie, dar adesea flămândă de sens, aceşti sfinţi ai temniţelor şi ai credinţei devin icoane vii ale curajului duhovnicesc. Prin exemplul lor, descoperim glasul profetic al iubirii şi al libertăţii, ca dar al lui Dumnezeu, iar societatea primeşte din nou şansa unei renaşteri spirituale. În faţa provocărilor lumii acesteia, ei ne amintesc că sfinţenia nu este o excepţie, ci vocaţia firească a omului. Prin ei, înţelegem că adevărata modernitate nu constă în ruperea de Dumnezeu, ci în regăsirea chipului Său în fiecare dimensiune a vieţii duhovniceşti. Într‑o epocă grăbită şi zgomotoasă, mărturisitorii ne cheamă la tăcerea inimii, la rugăciune şi la curajul de a fi creştini deplini, oameni ai luminii, ai adevărului şi ai iubirii.

Dreptmăritori creştini,

Societatea contemporană trăieşte o perioadă de intensă transformare, în care ritmul alert al progresului tehnologic şi al comunicării globale pare să domine toate domeniile vieţii. În mijlocul acestei dinamici, omul îşi caută reperele, iar lumea îşi caută centrul. Tocmai aici se arată chemarea profundă a credinţei: aceea de a aşeza din nou viaţa pe temelii duhovniceşti, redându‑i sensul şi echilibrul pierdute prin multitudinea de zgomote ale modernităţii. Credinţa nu este o simplă opţiune culturală sau o tradiţie moştenită, ci este respiraţia sufletului, puterea prin care omul se descoperă pe sine în lumina lui Dumnezeu şi îşi regăseşte locul firesc în creaţie.

Într‑o lume tot mai divizată, Biserica rămâne spaţiul comuniunii, al unităţii şi al sensului, ea fiind un organism viu care hrăneşte necontenit sufletul poporului. Prin lucrarea preoţilor şi a monahilor, Biserica aduce o prezenţă constantă a harului în viaţa lumii. În ea, omul descoperă că nu este singur, că existenţa sa nu se rezumă la materie, ci că este chemat să fie veşnic. În Biserică, tinerii găsesc un loc de creştere lăuntrică, unde învaţă nu doar despre Dumnezeu, ci şi despre sensul vieţii, despre frumuseţea curăţiei, a jertfei şi a iubirii. Şcoala, la rândul ei, reprezintă un altar al formării intelectuale şi morale. În întâlnirea dintre Biserică şi Şcoală se naşte omul deplin, omul care gândeşte, simte şi trăieşte în adevăr. Educaţia autentică nu se reduce la acumularea de informaţii, ci cultivă discernământul şi nobleţea sufletului. Un tânăr educat în spiritul credinţei dobândeşte nu doar cunoştinţe, ci şi caracter, nu doar competenţă, ci şi conştiinţă. Învăţătorul şi profesorul, asemenea preotului, devin împreună lucrători în ogorul sufletului omenesc, zidind personalităţi capabile să unească ştiinţa cu lumina credinţei. 

În faţa noilor ideologii care încearcă să redefinească omul şi valorile sale, credinţa oferă un centru de greutate şi o busolă sigură. Nu prin conflict sau respingere, ci prin mărturie vie şi exemplu personal, omul credincios aduce lumină în lume. El devine făclie pentru cei din jur, prin bunătate, prin rugăciune, prin dăruire şi prin dragoste faţă de aproapele. Tinerii, mai mult ca oricând, au nevoie de modele vii. În preotul care slujeşte cu inimă curată, în profesorul care învaţă cu răbdare, în părintele care iubeşte cu jertfelnicie, tânărul descoperă chipul unei lumi în care credinţa este o lumină care dă sens vieţii. Când sufletul tânăr respiră în acelaşi timp aerul rugăciunii şi al culturii, el creşte frumos, echilibrat şi curajos. În tot acest context, centrele pastoral‑educaţionale reprezintă una dintre cele mai vii şi necesare expresii ale lucrării Bisericii în societatea contemporană. Ele îmbină formarea spirituală cu educaţia morală, culturală şi socială, devenind spaţii unde tinerii pot descoperi valorile credinţei, ale comuniunii şi ale responsabilităţii personale. Într‑o lume marcată de confuzie morală şi de tendinţa de izolare, aceste centre devin adevărate oaze de lumină, locuri în care Biserica îşi manifestă dragostea şi grija faţă de tinerele generaţii.

Iubiţi credincioşi,

În Episcopia Giurgiului, această credinţă vie se vede în lucrarea zilnică a preoţilor şi a credincioşilor. În parohii şi mănăstiri, în sate şi oraşe, prin lucrarea cuvântului, prin vizite la bolnavi şi ajutorarea celor lipsiţi, se continuă lucrarea Mântuitorului, Cel care „n‑a venit să I se slujească, ci să slujească” (Matei 20, 28).

Anul acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu, se împlinesc douăzeci şi cinci de ani de la înfiinţarea Episcopiei Giurgiului şi nouăsprezece ani de la întronizarea Noastră. În această cetate istorică, renăscută după vremuri de încercare, Biserica şi‑a aşezat o lucrare rodnică şi profundă prin întemeierea acestei eparhii, care a fost rodul dorinţei şi viziunii vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, care a purtat în inimă grija pentru credincioşii din sudul ţării, dorind ca fiecare judeţ să aibă un centru de viaţă bisericească propriu, aproape de oameni. A devenit nu doar un centru de slujire liturgică, ci şi un izvor de viaţă socială, filantropică şi culturală. Această lucrare de într‑ajutorare a celor aflaţi în suferinţă desfăşurată de Episcopia Giurgiului s‑a născut din dorinţa de a răspunde nevoilor oamenilor din eparhie, acolo unde durerea şi lipsa se întâlnesc cu nădejdea.

În cele aproape două decenii, au fost înfiinţate aşezăminte care oferă hrană, îngrijire şi sprijin sufletesc celor aflaţi în suferinţă. Copiii lipsiţi de familie îşi găsesc ocrotire în centre dedicate lor, bătrânii primesc alinare şi mângâiere în azilele sprijinite de Centrul Eparhial, iar bolnavii din spitale sunt vizitaţi şi încurajaţi de preoţi şi voluntari care aduc lumina rugăciunii în mijlocul suferinţei.

În mănăstiri şi parohii se desfăşoară campanii de ajutorare a familiilor sărace, de susţinere a tinerilor şi de sprijin pentru vârstnicii singuri. În cadrul Cabinetului medical „Sfântul Ioan Rusul”, deservit de monahia Dr. Andreea Dragomir, Centrului social‑pastoral „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din municipiul Giurgiu, sau în Aşezământului Social Filantropic „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Slobozia, dar şi în alte centre, lucrarea socială a Bisericii se împleteşte cu educaţia morală şi spirituală. Toate acestea dau mărturie despre grija constantă a Episcopiei Giurgiului pentru demnitatea umană şi pentru viaţa fiecărei persoane. Lucrarea social‑pastorală a Bisericii are la temelie porunca evanghelică a iubirii de aproapele. Ea nu se reduce la asistenţă materială, ci se extinde spre formarea şi îngrijirea întregii persoane, trup şi suflet. De aceea, centrele social‑pastorale nu sunt simple instituţii filantropice, ci spaţii vii de comuniune şi de înnoire spirituală, unde ajutorul concret se împleteşte cu mângâierea duhovnicească, iar solidaritatea se transformă în rugăciune şi lucrare mântuitoare.

În acelaşi timp, eparhia noastră desfăşoară o amplă activitate de restaurare şi construire de biserici. Fiecare biserică restaurată este un semn al recunoştinţei faţă de moştenirea înaintaşilor, iar fiecare biserică nouă este un semn al înnoirii. Prin aceste lucrări, tradiţia arhitecturală şi artistică se întâlneşte cu duhul viu al credinţei, iar patrimoniul spiritual al locului este păstrat şi transmis generaţiilor viitoare. Fiecare biserică nouă este o poartă spre cer, o binecuvântare pentru locul în care se află, un semn că Dumnezeu rămâne prezent în viaţa oamenilor. În zidirea unei biserici se ascunde bucuria celor care dau şi binecuvântarea celor care primesc.

Un loc deosebit în această lucrare edilitară îl ocupă Noua Catedrală Episcopală din Giurgiu, ridicată la intrarea în oraş, ca o poartă luminoasă spre cetate. Închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, ocrotitorul Giurgiului, şi Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, această catedrală este o sinteză de credinţă, artă şi jertfă. Zidurile ei poartă semnul dăruirii comunităţii şi al jertfei tăcute a celor care au pus umărul la înălţarea ei, fiind aşezată simbolic la hotarul cetăţii, acolo unde istoria se întâlneşte cu prezentul, iar zidirea materială se deschide către cea spirituală. 

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Naşterea Domnului este sărbătoarea luminii care cuprinde întreaga lume şi umple inimile de bucurie. Acest praznic devine un timp al renaşterii sufletului, al comuniunii şi al iubirii. În fiecare gest de milostenie, în fiecare rugăciune şi în fiecare faptă bună se arată lucrarea lui Dumnezeu în lume. De aceea, vă îndemn să trăiţi aceste zile de sărbătoare nu ca pe o simplă tradiţie, ci ca pe o întâlnire reală cu Dumnezeu. Hristos născut în ieslea Betleemului nu este doar o amintire a unui eveniment trecut, ci o prezenţă continuă a iubirii dumnezeieşti în lume.

Să nu uităm nici de cei plecaţi departe de ţară. Pentru ei, Crăciunul este adesea amestec de dor şi rugăciune şi oriunde s‑ar afla, ei poartă în suflet colindele, troiţele şi icoanele satului natal. Biserica îi poartă pe toţi în rugăciune, ştiind că neamul nostru este unul atunci când se roagă. Să primim această sărbătoare cu inimă curată, să nu o risipim în zgomot şi în grabă, ci să o trăim cu liniştea celor care ştiu că Dumnezeu e aproape. Să nu vă fie ruşine, oriunde veţi merge, să spuneţi tuturor că sunteţi români, să purtaţi cu demnitate şi să slujiţi cu toată fiinţa această calitate, căci identitatea este şi ea un dar de la Dumnezeu. Avem ce să dăruim Europei şi oricărei ţări, însă, peste toate, să ştim să ne preţuim cultura, istoria şi spiritualitatea noastră. Să nu uităm pe cei singuri, pe bolnavi, pe bătrâni, pe cei ce aşteaptă o mână de ajutor. Să ne lăsăm inima luminată de această bucurie şi să nu ne temem de întunericul lumii „Căci Prunc S‑a născut nouă, un Fiu S‑a dat nouă” (Isaia 9, 6). Pe toate acestea, iubiţii mei, vi le aduc aminte, pentru a nu uita vreodată că locul nostru este cu adevărat în Biserică, unde căderea devine ridicare, smerenia se transformă în slavă, jertfa în dar oferit tuturor, tristeţea în bucurie, singurătatea în comuniune şi ura în dragoste.

Cu aceste gânduri şi poveţe, Vă îmbrăţişez în dragostea lui Hristos şi Vă doresc tuturor să prăznuiţi Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei cu pace, sănătate şi alese bucurii, potrivit datinii străbune. La cumpăna dintre ani, suntem chemaţi să ne rugăm lui Dumnezeu, Domnul timpului şi al istoriei, pentru sănătate şi mântuire, pentru toţi românii din ţară şi din străinătate.

Împărtăşindu‑Vă părintească binecuvântare, rog pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Domnul vieţii şi al păcii, să Vă dăruiască toate cele de folos, bucurându‑Vă de aceste sărbători întru mulţi ani.

Al Vostru părinte duhovnicesc, de tot binele voitor şi pururea către Domnul fierbinte rugător,

† AMBROZIE

EPISCOPUL GIURGIULUI

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântare la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos (II), p. 49.

[2] Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt la arătarea lui Dumnezeu sau la Naşterea Mântuitorului, în: Opere dogmatice, traducere Pr. Gheorghe Tilea, Ed. Herald, Bucureşti, 2002, p. 29.

[3] Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilii la Praznice Împărăteşti, traducere din limba greacă veche de ierom. Agapie Corbu, Editura Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2010, p. 39.