„Astăzi, Fecioara naşte pe Făcătorul a toate; peştera aduce Edenul şi steaua vesteşte pe Hristos, Soarele celor din întuneric”[1]

„Astăzi Betleemul calcă pe urmele cerului”[2]

„Icoana Raiului e adunarea Sfinţilor, / în fiece zi se culege aici rodul celui ce dă viaţă tuturor; / se tescuieşte aici, fraţilor, strugurele menit să fie Leacul Vieţii”[3]

„Restabilirea raiului lăuntric înseamnă şi începutul restabilirii raiului lumii din afară, prin contemplarea cea curată şi prin folosirea ei cu iubire faţă de oameni”[4]

Cinstiţi slujitori ai Sfintelor Altare,         

Iubiţi fraţi şi surori împreună-rugători,

În aceste zile de sărbătoare simţim parcă mai mult ca altă dată că bucuria şi lumina ne sunt însoţitoare în trăirea tainei praznicului Crăciunului. Faptul că suntem locuiţi de dorul după cele sfinte şi de zăbavă în rugăciune şi linişte lăuntrică este darul minunat al Pruncului Iisus, Cel născut în ieslea Betleemului. Doar aşa reuşim să decantăm în noi cuminţenia harului de zgomotul patimilor. Este absolut necesar să înţelegem sărbătorile ca pe nişte halte spirituale, pentru a ne opri din superficialitatea modului grăbit de a ne trăi viaţa. De cele mai multe ori ne trăieşte viaţa pe noi, când ar trebui ca noi să trăim viaţa, care înseamnă rost, profunzime, elan şi mai ales simţirea prezenţei lui Dumnezeu în inima noastră. Venirea Lui în viaţa noastră este cea mai frumoasă şi deplină sărbătoare a fiinţei noastre. Este ca o instalare a raiului în existenţa noastră, ca o înflorire a sufletului nostru.

Iubiţi credincioşi,

Atunci când ne aflăm în prezenţa unui om pe care îl iubim mult sau în ambianţa de inocenţă a unui copil minunat, sau în inima unui peisaj răpitor de frumos, exclamăm aproape instantaneu că „ne simţim ca în rai”. Dacă am fi rugaţi să dezvoltăm această comparaţie, vom rămâne doar în zona unor explicaţii care ţin de sfera emoţionalului, pe care îl vom descrie ca fiind bucurie, exaltare, împlinire, fericire şi mai ales linişte. Lucrurile se vor complica în momentul în care cineva iscoditor va insista să îi spunem ce este mai exact raiul sau paradisul, unul din termenii de forţă ai comparaţiei noastre. Probabil, ne vom poticni, pentru că nu deţinem aproape nicio familiaritate cu tot ceea ce, în mod generic, numim rai. Parcă ne este mai la îndemână să vorbim despre iad decât despre rai, fapt uşor de constatat, fără niciun efort de investigaţie, analizând predicile noastre. A dispărut discursul despre rai din preocupările noastre, pentru că suntem prea acaparaţi de frivolitatea „religiei” divertismentului, ca formă de a ne trăi viaţa. 

Parcă nimic nu mai pare că este serios, pentru că totul trebuie luat în derâdere. Parcă nimic nu mai merită tratat în cheia profunzimii, pentru că totul trebuie abordat cu ironie otrăvitoare îndreptată spre semenul nostru. Parcă nimic nu mai merită tratat cu duhul îngăduinţei şi al respectului pentru viaţa privată, pentru că totul trebuie să fie subjugat răfuielii justiţiare şi scandalului public. Parcă nimic nu mai merită să fie tratat cu duhul bunului simţ, pentru că totul trebuie să intre în malaxorul neruşinării. Parcă nimic nu mai trebuie cinstit cu admiraţie, pentru că totul este infectat de bacteria linguşelii. Parcă nimic nu mai trebuie tratat cu uimire, pentru că totul este aruncat în vârtejul plictiselii. Parcă nimic nu trebuie tratat cu iubire, pentru că suntem prea ghiftuiţi de ură, prejudecăţi şi spirit revanşard. Parcă nimic nu mai trebuie tratat cu eleganţă, pentru că totul este înţesat de impoliteţe şi bădărănie. Parcă nu mai avem ochi ca să vedem raiul, pentru că suntem orbiţi de iadul păcatelor, al cărui centru de greutate este răutatea şi invidia. Parcă nu ne mai interesează realităţile raiului spiritual, pentru că suntem deja instalaţi în falsul rai al ideologiei că totul se termină cu viaţa aceasta şi că tehnologia este noua formă de mântuire a lumii.

Dragi creştini,

Crăciunul sau praznicul Naşterii Domnului este despre rai. În slujba acestei măreţe sărbători suntem îndemnaţi să luăm aminte „la taina ce este de faţă. Zidul cel despărţitor acum cade; sabia cea de foc se îndepărtează; heruvimul nu mai păzeşte pomul vieţii; iar eu mă împărtăşesc din dulceaţa din rai, de la care m-am îndepărtat, prin neascultare”[1], precum şi la faptul că „Betleemul a deschis Edenul, veniţi să vedem! Aflat-am desfătarea tainică înăuntrul peşterii; veniţi să privim cele din rai. Acolo S-a arătat rădăcina cea neudată, odrăslind iertare; acolo s-a aflat puţ nesăpat din care David mai înainte a dorit să bea; acolo Fecioara născând Pruncul, a potolit îndată setea lui Adam şi a lui David. Pentru aceasta să mergem la Betleem, unde S-a născut Prunc tânăr, Dumnezeul cel mai înainte de veci”[2].

Deci, acolo unde este Hristos, este şi raiul. Sfântul Simeon Noul Teolog ne spune că „credinţa în Hristos este raiul cel nou”[3], care are drept grădină Biserica lui Dumnezeu, după mărturia unui vechi imn siriac: „Lăudat fii, Doamne, căci la venirea Ta / păcătoşii s-au întors de la răutatea lor, / au intrat şi au găsit adăpost / în grădina Raiului – sfânta Biserică”[4].

Dacă Adam şi Eva locuiau într-un rai terestru, în mijlocul căruia se afla „pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facere 2, 9), precum şi „un aer subţire, conform descrierii Sfântului Nichita Stithatul, temperat şi preacurat, bogat în plante pururea roditoare, plin de lumină şi de mireasma negrăită, întrecând toată armonia cunoscută cu simţurile şi închipuirea oricărei frumuseţi, cum se cuvenea să fie lăcaşul celui zidit după chipul lui Dumnezeu”[5], raiul duhovnicesc redeschis odată cu Naşterea Mântuitorului este atât Biserica Lui, cât şi raiul din sufletul omului.

Raiul Bisericii, cea în care suntem cu toţii astăzi la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, Îl are în centrul ei pe Hristos euharistic, Sfânta Împărtăşanie, care este, aşa cum mărturiseşte un autor filocalic amintit mai sus, parafrazând cuvintele Sfântului Ioan Damaschinul[6], adevăratul Pom al Vieţii, „a Cărui lucrare este să procure viaţă şi Care dă rod bun de mâncat numai celor vrednici de viaţă, ca unii ce nu sunt supuşi morţii. El, adică Hristos, produce o dulceaţă negrăită celor ce se împărtăşesc de El şi le dăruieşte o viaţă nemuritoare. De aceea, pe drept cuvânt s-a numit «pomul vieţii» şi «tot pomul». Căci prin El este totul, în Care şi prin Care e totul”[7]. Cele două porţi prin care putem intra în Raiul Bisericii lui Hristos sunt cei „doi heruvimi” ai „smereniei” şi „iubirii”, care ne duc „spre marele câmp al iubirii de înţelepciune cu fapta, împodobit de plante nemuritoare de tot felul şi felurite virtuţi”[8], continuă acelaşi minunat părinte filocalic.

Raiul din sufletul omului înseamnă metabolizarea virtuţilor smereniei şi ale iubirii, aşa cum Însuşi Hristos ne dă pildă prin evenimentul Naşterii Sale: S-a născut smerit într-o iesle săracă, fără gălăgia publicităţii şi fără fastul spectacolului, pentru că „smerenia este calea către restaurare” sau „drumul înălţării şi al asemănării cu El nu este mărirea, ci smerenia”[9], cum minunat glăsuieşte dumnezeiescul Grigorie Palama; de asemenea, Şi-a dat viaţa pentru noi, în tăcere şi în iubire desăvârşită, fără să Se apere în faţa celor care Îl calomniau sau Îl dispreţuiau pe Cruce, locul în care El ne-a iubit cel mai mult, tocmai atunci când noi nu meritam acest lucru.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Ori de câte ori renunţăm la smerenie şi iubire, viaţa noastră se va transforma în iad, pentru că trufia şi ura sunt cele două boli sufleteşti ale omului care trăieşte în exilul divorţului de comuniunea cu Dumnezeu. Ajungem să mâncăm, precum odinioară Adam şi Eva, din pomul cunoştinţei binelui şi răului, care nu era rău în sine, pentru că acesta este, după mărturia Cuviosului Nichita Stithatul, „firea noastră şi alcătuirea omului”[10], în sensul că a fost înzestrat cu libertatea de a alege între bine şi rău. Această „mâncare” mai înainte de vreme din pomul cunoştinţei binelui şi răului înseamnă aşezarea omului în centrul creaţiei, care nu mai vrea să audă de Dumnezeu. Adică, omul divorţat de Dumnezeu. Este idolatrizarea omului cu toate patimile lui şi a tehnologiei, adevăratul „pom al cunoştinţei binelui şi răului” al omului postmodern, cel care vrea să smulgă Pomul vieţii, pe Hristos euharistic, din centrul vieţii sale. Din păcate, omul postmodern se hrăneşte din „pomul tehnologiei binelui şi răului”, care nu este rău în sine, deoarece Dumnezeu, aşa cum ne încredinţează Sfântul Grigorie Teologul, nu a creat nimic „spre ceva rău” şi nici nu a interzis ceva „din invidie” [11], însă „i se pare bun de mâncat, plăcut ochilor şi de folos înţelegerii”[12] (Facere 3, 6) şi crede că acesta este soluţia la toate problemele cu care se confruntă.

Repet, nu tehnologia în sine este rea, pentru că este un dar a lui Dumnezeu, ci raportarea narcotică faţă de ea şi transformarea ei într-o armă împotriva lui Dumnezeu şi a omului devin problematice. Cum ar fi, de exemplu, ideologia transumanismului. Evadarea din acest cerc vicios se poate realiza prin infuzarea modului nostru de a ne raporta la „pomul tehnologiei binelui şi răului”, care este ca un rai pentru omul postmodern, cu iubire, smerenie, conştiinţă euharistică şi credinţa în Dumnezeu, singurele capabile să ne aşeze pe orbita respectării valorii demnităţii umane şi a frumuseţii creaţiei.

Dragii mei,

Naşterea Domnului să fie cea care să trezească în noi dorinţa de a deveni raiurile lui Dumnezeu. Sfântul Calist Patriarhul ne spune că „raiul preafrumos sădit de Dumnezeu cu înţelepciune la răsărit de Eden este chip al omului dinăuntru”, în a cărui inimă se află „izvorul de apă vie a Duhului Sfânt”, ţâşnind, „în chip minunat ca dintr-un Eden” cele patru rîuri ale „înţelepciunii, cumpătării, dreptăţii şi curajului”[13].  

Când vom vedea scenele raiului de pe pereţii exteriori ai mănăstirii Voroneţ (secolul al XVI-lea), din Bucovina, sau mozaicurile de pe bisericile bizantine San Marco (Veneţia, Italia, secolul al XII-lea) sau Monreale (Sicilia, Italia, secolul al XII-lea), unde protopărinţii noştri, Adam şi Eva, sunt „zugrăviţi «ascultând drepţi» porunca iubirii”, înainte de căderea în păcat, „ca sacerdoţi ai harului”, iar „după neascultare sunt figuraţi chirciţi, cu şoldurile acoperite cu frunze de smochin şi cu spatele la raiul dumnezeieştilor flori ale iubirii”[14], vom constata că aceştia erau chemaţi să se statornicească în bine şi în har, „să devină icoana lui Hristos”[15], nu nişte „apatici” şi „nesolidari cu elanul”[16] posibilităţii de a deveni dumnezei după har. Au primit vocaţia de a deveni după chipul lui Hristos, motiv pentru care Acesta este reprezentat ca Logosul întrupat deja prezent în „raiul adamic” (mozaicurile de la Monreale, Sicilia). Această stare de „chircire” spirituală atrage după sine consecinţa ca relaţia dintre Hristos cel întrupat să nu mai fie ca „un dialog” cu făptura Sa, ci „mâna Domnului să fie întinsă indexal sau poruncitor”[17] (mozaicurile de la Monreale, Sicilia) spre ruşinea şi păcatul săvârşit. Când omul pierde rectitudinea morală, bunul simţ, precum şi demnitatea lui spirituală prin săvârşirea păcatului, ajunge „să strige după paradis ori de câte ori îi lipseşte paradisul”[18].

Dacă nu vom uita raiul, nici iadul nu ne va cuprinde. Domnul să ne dea să trăim ceea ce a trăit şi Sfântul Efrem Sirul, marele imnograf al raiului dumnezeiesc: „Raiul m-a încântat din nou atât prin pacea, cât şi prin frumuseţea lui: / în el o frumuseţe neprihănită, / în el o pace neînfricoşată. / Fericit cel care va fi socotit vrednic să o primească / dacă nu după dreptate, măcar după har, / dacă nu prin fapte măcar prin milostivire (...). Miluieşte-mă, Doamne al Raiului, / şi dacă a intra în raiul Tău nu-mi este cu putinţă, / fă-mă vrednic măcar de pajiştea din afara împrejmuirii lui. Să se aştearnă înăuntru masa pentru cei sârguitori, / ca roadele dinăuntru să cadă ca «fărâmituri» / pentru cei păcătoşi, ca prin harul Tău să vieze şi ei. Fericit cel socotit vrednic să moştenească Raiul Tău”[19].

Fie-vă sărbătorile Crăciunului, Anului Nou şi ale Bobotezei ca raiul lui Dumnezeu, cu bucurie, cu lumină, cu bunătate şi cu sănătate, împlinindu-se cuvântul Părintelui Cleopa de la Sihăstria, care le spunea neîncetat celor care îl ascultau: „Mânca-v-ar raiul!”.

Sărbători frumoase şi tihnite. La mulţi ani, plini de Domnul!

Al vostru frate întru Hristos şi părinte de tot binele voitor şi fierbinte rugător,

† Ignatie,

Episcop al Huşilor

[1] Slujba Vecerniei prazincului Naşterii cea după trup a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Stihoavna, stihira a 2-a, în Mineiul pe Decembrie, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2019, p. 514.

[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în Predici la sărbători împărăteşti şi Cuvântări de laudă la sfinţi2  (PSB 14, serie nouă), traducere din limba greacă veche de Pr. prof. Dumitru Fecioru, introducere de Ierom. Policarp Pârvuloiu, Bucureşti, Editura Basilica, 2015, p. 48.

[3] Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului (6, 8), studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Editura Deisis, 2010, p. 56.

[4] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, nota 598, în Cuviosul Nichita Stithatul, Vederea duhovnicească a raiului (Filocalia VI), traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1977, p. 375.

[5] Slujba Vecerniei praznicului Naşterii cea după trup a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Vecernia Mare, stihira a 1-a, în Mineiul pe Decembrie, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2019, p. 505.

[6] Slujba Utreniei praznicului Naşterii cea după trup a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Icos, în Mineiul pe Decembrie, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2019, p. 521..

[7] Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursul 2. Despre predestinaţie şi istoria mântuirii (7), în Discursuri teologice şi etice. Scrieri I, studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan Ică jr. şi un studiu de ieromonah Alexander Golitzin, Sibiu, Editura Deisis, 1998, p. 195.

[8] Heruvimul şi tâlharul, în Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Editura Deisis, 2010, p. 127; vezi şi Sfântul Efrem Sirianul, op.cit., p. 55: „Dumnezeu a sădit mândra Grădină, şi tot El a zidit preacurata Biserică”.

[9] Cuviosul Nichita Stithatul, Vederea duhovnicească a raiului (Filocalia VI), 3, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1977, p. 356.

[10] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (cartea a II-a, 11), traducere din limba greacă, introducere şi note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005, p. 80.

[11] Cuviosul Nichita Stithatul, 14, op. cit., p. 362.

[12] Ibidem, 30-31, pp. 371-372.

[13] Sfântul Grigorie Palama, Omilia la Mântuitoarea Naştere cu trupul a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în Sfântul Grigorie Palama, Omilii (colecţia Viaţa în Hristos 1), traducere din limba greacă veche şi introducere de Pr. Roger Coresciuc, Iaşi, Editura Doxologia, 2022, p. 720

[14] Cuviosul Nichita Stithatul, 9, op.cit., p. 359

[15] Sfântul Grigorie Teologul, Cuvânt la Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, 12, în Cuvânt la Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, Cuvânt la Sfintele Paşti, Panegiric (cuvânt de laudă) la Sfântul Vasile cel Mare, traducere de Pr. drd. Eugen Morar, de Drd. Nicuşor Deciu şi de Pr. prof. Nicolae Donos, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2009, p. 19: „Între aceştia din urmă era şi pomul cunoştinţei binelui şi răului, care dintru început nu a fost sădit spre ceva rău şi nici nu a fost interzis din invidie (să nu ajungă până într-acolo limba duşmanilor lui Dumnezeu şi nici imitatori ai şarpelui să fie aceştia), căci acel pom era bun dacă se împărtăşea din el la vreme cuvenită, întrucât vederea sau contemplarea era acel pom după părerea mea, la care puteau ajunge fără nicio primejdie doar cei care erau desăvârşiţi prin exerciţiu personal”.

[16] Septuaginta. Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii, Deuteronomul, volum coordonat de: Cristian Bădiliţă, Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Dan Sluşanschi în colaborare cu pr. Ioan-Florin Florescu, Iaşi, Colegiul Noua Europă, Editura Polirom, 2004, p. 60

[17] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune (Filocalia VIII), 15, traducere, introducere şi note de Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1979, p. 233-235.

[18] Sorin Dumitrescu, Noi şi Icoana. 31+1 de iconologii pentru învăţarea icoanei, Bucureşti, Editura Anastasia, 2010, p. 392.

[19] Ibidem, p. 397.

[20] Ibidem, pp. 402-403.

[21] Ibidem, pp. 401.

[22] Horia-Roman Patapievici, Două eseuri despre Paradis şi o încheiere, Bucureşti, Editura Humanitas, 2018, p. 18.

[23] Sfântul Efrem Sirianul, op. cit., 5, 12, 15, pp. 50-51.