Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Vasile Lăiu și părintele paroh Cristian Liviu Țilea.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a vorbit despre fidelitatea femeilor mironosițe față de Hristos, despre iubirea care a biruit frica:

„«Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare» (Marcu 16, 3-4)

Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este unul dintre cele mai mari evenimente din istoria umanității, când moartea a fost biruită de Cel care este Viaƫa, când păcatul a fost destrămat de Cel care este neprihănit (nevinovat), când ura a fost pulverizată (aneantizată) de Cel care este Iubirea desăvârşită – Iisus Hristos.

Toate duminicile de după marele praznic al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne invită să ne adâncim şi mai mult în taina Învierii, să prindem, cu inima şi mintea noastră, semnificațiile profunde pe care le implică această sărbătoare deosebită. Strădania noastră de a fi oameni ai Învierii nu se termină odată cu participarea la slujba de Înviere, în noaptea de Paşti. Atunci, cu toƫii avem mare grijă să primim lumina, să nu se stingă – palmele noastre devin ca un căuş, care apără lumina primită din lumina lui Hristos. Avem grijă să ducem această lumină acasă, să le-o împărtăşim celor dragi ai noştri. Este important să realizăm că, prin Învierea lui Hristos, suntem chemați să devenim noi înşine lumină, să devenim făclii ale luminii lui Hristos, prin tot ceea ce facem.

Să ne străduim ca, prin relațiile cu cei din jurul nostru, prin interacțiunile pe care le avem, pe cât este cu putinƫă, să devenim oameni de lumină şi să o împărtăşim cu cei din jurul nostru. Este mult întuneric și multă negrijă faƫă de sufletul nostru, iar noi ne gândim că acestea au repercusiuni doar asupra ființei noastre. Ne amăgim, pentru că întunericul din noi – răutatea, bârfa, calomnia gratuită, ura – îi afectează şi pe cei din jurul nostru, iar noi devenim nişte agenți (purtători) ai răului şi ai întunericului, în loc să fim purtători ai luminii, sfeşnice în care arde lumina şi bucuria.

Duminica a III-a după Sărbătoarea Sfintelor Paşti este dedicată femeilor mironosițe (purtătoare de mir), pentru că ele au dovedit multă fidelitate, izvorâtă din iubire deplină faƫă de Iisus Hristos. Fiind la picioarele Crucii,  L-au văzut cum a fost batjocorit, calomniat, disprețuit, scuipat şi pălmuit de către toƫi cei care s-au gândit, în mintea lor, că pot să-L ucidă pe Dumnezeu.

Femeile mironosițe au trăit tragedia omului, din Vinerea Mare. Nu a fost tragedia lui Dumnezeu, pentru că, pe Cruce, Hristos nu putea să trăiască această tragedie. Pe Cruce, El ne-a împărtăşit dragostea, iar unde este dragoste, nu poate să existe nici tragedie, nici dezamăgire. Pe Cruce, Hristos a fost părtaş tragediei (dramei) omului care s-a năpustit asupra Celui care este Nevinovăția absolută, Bunătatea şi Dragostea desăvârşită.

Femeile mironosițe L-au văzut pe Hristos care, pe Cruce, a împărtăşit, prin brațele deschise, dragostea Sa, întregii umanități, chiar dacă aceasta Îl ura, Îl batjocorea şi Îl disprețuia. El nu a contenit să ne iubească, mai ales atunci când noi nu meritam acest lucru. Aşa este dragostea lui Dumnezeu – desăvârşită, statornică şi neclintită, chiar şi atunci când noi ne revoltăm, când decidem să-L batjocorim; nu ca dragostea noastră – fluctuantă, tranzitorie şi interesată. Aceleaşi femei mironosițe, care au fost umplute de dragostea lui Iisus Cel răstignit, a treia zi, dis-de-dimineață, când se îngâna ziua cu noaptea, s-au gândit să meargă să-L caute pe Hristos în mormânt, şi să-L ungă cu miresmele îndătinate.”

Preasfinția Sa a descris cursul evenimentelor petrecute la mormântul Domnului:

„La evrei, era tradiția ca orice trup să fie îmbălsămat în mirodenii, imediat după constatarea morƫii. Probabil că femeile mironosițe n-au reuşit să îndeplinească această datină și grijă deosebită faƫă de morƫi, în Vinerea Mare, pentru că deja era, din punct de vedere liturgic (spiritual), ziua Sabatului (ziua de odihnă), în care evreii nu făceau absolut nimic. De aceea, s-au şi grăbit să-L înmormânteze pe Iisus într-o grădină, într-un mormânt nou.

Moartea lui Hristos a fost una de răsunet pentru vremea aceea, dovadă fiind faptul că ucenicii încă erau ascunşi în casa de pe colina de la poalele Sionului, acolo unde Domnul se întâlnise cu ei, la Cina cea de Taină. Evangheliştii ne spun că erau zăvorâƫi, de frica iudeilor; stăteau acolo şi «măcinau» în inima lor drama (tragedia) din Vinerea Mare, când omul L-a răstignit pe Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos.

Femeile mironosițe, pline de dragostea lui Hristos şi de o fidelitate pe care noi nu o înțelegem, au învins această frică şi s-au dus la mormânt. Preocuparea lor era legată de gândul (grija): «Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?» (Marcu 16, 3). În vremea respectivă, mormintele erau ca nişte firide – se excava în pământ, într-un deal, şi mormântul era în formă orizontală, ca o cameră, în care puteai să intri, şi la intrarea lui se punea o piatră mare în formă de disc (rotundă), foarte grea, imposibil de dat la o parte de către o singură persoană (era nevoie de cel puțin 4-5 persoane, care să rostogolească piatra de la uşa mormântului). Nu puteau face acest lucru nişte femei fragile, care purtau în suflet durerea Vinerii celei Mari.

În timp ce ele se îndreptau înspre mormânt, având această grijă, probabil cu privirile cernite, care se amestecau cu pulberea pământului, s-au trezit deodată în faƫa unui mormânt plin de lumină, piatra fiind dată la o parte, şi un înger îmbrăcat în alb le-a vestit, spunându-le: «A înviat Iisus, nu-L mai căutați printre cei morƫi!». Pentru femeile mironosițe a fost o revelație. Niciuna dintre ele nu se gândea – şi deducem acest lucru cu maximă convingere – că vor găsi mormântul gol şi pe Iisus înviat. Ele se gândeau cum să-L îmbălsămeze, cum să pătrundă în mormânt şi, probabil, credeau că, în urma vederii lui Hristos mort, se va amplifica şi mai mult durerea în sufletele lor.

Învierea este marea surpriză pe care Dumnezeu o face umanității, biruind moartea – unul dintre cei mai mari vrăjmaşi ai umanității, cel mai mare intrus al vieții noastre. Pentru noi, cimitirul este locul în care ne reculegem, ne gândim la toƫi cei care au plecat în lumea veşniciei şi ne brăzdează o undă de tristețe, de părere de rău, pentru că cel la care ne-am dus să spunem o rugăciune, nu mai este, fizic, lângă noi. Spre marea lor uimire şi surpriză, femeile mironosițe sunt puse în faƫa unei schimbări radicale de percepție: dintr-odată, mormântul, care este simbolul întunericului, al morƫii, al tristeții şi al suferinței, devine un chivot, simbol al luminii, odată cu Hristos.

În Vechiul Testament, Chivotul Legii era întotdeauna însoțit de heruvimi, care stăteau deasupra acestuia. Era locul prezenței lui Dumnezeu, şi El cobora o lumină asupra acestuia, ca semn (indiciu) al prezenței Lui în mijlocul poporului ales. La fel, mormântul lui Hristos a devenit ca un chivot plin de lumină, în care Domnul a lăsat puterea şi frumusețea Învierii. Dintr-o mireasmă a morƫii, mormântul a devenit o mireasmă a vieții, de care s-au împărtăşit femeile mironosițe. S-au întors de la mormânt cu bucurie, cu frică şi cu o stare de stupefacție, mergând să le vestească Apostolilor că Iisus a înviat.”

Părintele Episcop Ignatie a arătat că îndemnurile cu care Hristos Cel înviat le-a întâmpinat pe femeile mironosițe sunt cele care ne redau și nouă sensul în viață:

În drumul lor înspre Galileea, Hristos le-a întâmpinat cu două îndemnuri esențiale, de care, dacă vom ƫine cont, devenim oameni ai Învierii.

Prima dată le spune: «Bucurați-vă!» (nu vă mai întristați, bucurați-vă de toate, primiƫi-le pe toate în sufletul vostru, lăsați tot ceea ce este trist şi urât, tot ceea ce poate înnegri sufletul vostru; trăiƫi Bucuria şi Viaƫa care este printre voi – Iisus Hristos).

Al doilea cuvânt al Domnului: «Nu vă temeți!», este esențial pentru o umanitate ca cea căreia îi suntem noi părtaşi – atât de fricoasă și căzută în depresie, fie din pricina bolii, fie din pricina războiului. El le îndeamnă: „Aveƫi curaj! Dacă Îl aveƫi pe Dumnezeu, dacă aveƫi cu voi Viaƫa, Lumina, Pacea, nu vă temeți de nimic!”.

Cuvântul – «Nu vă temeți!» – nu este o invitație la inconștiență în faƫa unui pericol, care poate să ne zdruncine viaƫa, să ne-o smulgă din temelii, și nici la bravură. Este o stare de responsabilitate, de luciditate şi de maxim discernământ (să nu ne pierdem cumpătul). Este aidoma situației în care ne aflăm pe puntea unui vapor şi, dintr-odată, ne iau valurile. Ce vom face? Vom fugi în cabină? Dacă suntem oameni inteligenți şi avem grijă de viaƫa noastră, nu o vom face, pentru că va exista riscul ca valul, fiind atât de puternic, să ne măture şi să ne arunce în mare. Ne vom ƫine de prima țeavă pe care o vom găsi în cale, aşteptând ca acel impact (acea impetuozitate) al valului să treacă, iar noi să rămânem neclintiți acolo, ƫinându-ne cum putem de acel lucru. Aceasta înseamnă luciditate – să nu ne pierdem cu firea, cum se spune în limbaj popular, ci să fim responsabili.

Hristos le-a îndemnat pe femeile mironosițe să nu le fie frică de nimic, să nu se teamă, chiar dacă pericolul este iminent şi nu poate fi evitat. Este greu să avem puterea discernământului, când totul se clatină în jurul nostru. Este greu să rămânem lucizi, când totul este neclar în jurul nostru. Este greu să fim responsabili, când totul în jurul nostru nu mai are niciun sens (rost). Credința şi dragostea faƫă de Hristos sunt cele care ne pot menține în această stare de bucurie, să ne bucurăm de toate. Noi am pierdut acest dar, al bucuriei, aşa cum îl au copiii – ei ştiu să se bucure de orice primesc, de oricine, cu oricine s-ar întâlni, în orice mediu ar fi, supărarea (tristețea) lor este atât de trecătoare. Dacă ne-am gândi la un procentaj, copiii mai mult se bucură, decât se supără. La noi, cei mari, raportul este inversat – mai mult ne întristăm, decât ne bucurăm.

Să luăm aminte la exemplul femeilor mironosițe, cele care şi-au manifestat fidelitatea faƫă de Iisus, prin iubire. Unde este iubire, este și foarte mult curaj, foarte multă capacitate de imaginație, ca să putem ieşi dintr-o situație delicată şi, mai ales, este foarte mult ataşament şi putere de a învinge orice obstacol, care ni se pare imposibil de trecut. Când iubim pe cineva foarte mult, oricât ne-ar greşi, vom avea puterea să topim totul în iubirea noastră, dacă această iubire este autentică, şi să-l reprimim în inima şi în viaƫa noastră.

Să devenim şi noi oameni ai Învierii, ƫinând cont de aceste două îndemnuri atât de frumoase: «Bucurați-vă (de toate)!» şi «Nu va temeți (de nimic)!».”

La momentul împărtășirii credincioșilor, părintele protopop Vasile Lăiu a citit mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica Femeilor creștine, intitulat: Sfintele Femei Mironosițe împreună cu Maica Domnului sunt rugătoare pentru femeile creștine.

După Sfânta Liturghie, Ierarhul Hușilor a oficiat și slujba de sfințire a casei parohiale din localitatea Băcani. Totodată, în semn de apreciere pentru activitatea pastorală desfășurată până în prezent, Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie l-a hirotesit întru iconom pe părintele paroh Cristian Liviu Țilea.

Sursa: episcopiahusilor.ro