PS Ioan Casian, Episcopul Ortodox Român al Canadei: „Nașterea Domnului este un moment care îl apropie pe om mai mult de Dumnezeu” (scrisoare pastorală, 2025)

† IOAN CASIAN

din mila lui Dumnezeu

Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Canadei

Iubitului cler și dreptslăvitorilor creștini,
pace și bucurie de la Hristos Domnul,
iar de la noi, arhierească binecuvântare!

„Şi pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său

în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte!

Astfel dar, nu mai ești rob, ci fiu; iar de ești fiu,

ești şi moștenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.” (Galateni 4, 6-7)

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,

Iubiți credincioși și credincioase,

Sărbătoarea Nașterii Domnului este prilej de bucurie și binecuvântare. Fiecare credincios o așteaptă cu multă nerăbdare pregătindu-se duhovnicește. Credinciosul simte că Nașterea Domnului este un moment care îl apropie mai mult de Dumnezeu pentru că Dumnezeu Însuși face primul pas către el. Dacă timp de veacuri omul a simțit solitudinea, tristețea și îndepărtarea de Dumnezeu datorită păcatului, nașterea Domnului îi aduce speranță, bucurie și nădejde.

Strigătul prorocului David din Vechiul Testament: „Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine. Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară”[1] se aude și astăzi în sufletele și inimile noastre. Acest strigăt Biserica îl manifestă în slujba Vecerniei. Rânduiala ei exprimă tocmai această căutare a omului după Dumnezeu. Omul căzut simte îndepărtarea de Dumnezeu și înstrăinarea sa de starea sa de început. Această stare o vedem exprimată prin cuvintele lui Adam care spune „sunt gol și m-am ascuns.”[2] Este trăirea cu care omul traversează toată istoria sa plină de dureri, conflicte și moarte. Chiar dacă Dumnezeu îl însoțește prin pronia Sa pe tot parcursul acesteia, conștiința abisului creat de păcat și constatarea concretă a consecințelor acestuia, sunt prezente înaintea omului în fiecare clipă.

De ce omul a ajuns în starea de păcat?

„Pentru că Cel ce adus la existență toate celelalte numai cu cuvântul – spune Sfântul Grigore Palama –, zidind cu propria Sa mână firea noastră din pământ și insuflându-i de la El Însuși viață, a lăsat-o pe aceasta care era zidită rațională și stăpână pe voința ei să se iconomiseacă prin propriile sale gânduri și să se miște potrivit mișcării proprii; dar ea, lăsată singură și fiind înșelată de sfatul celui rău și neputând să stea împotriva uneltirii, nu a păzit ceea ce era după fire, ci a alunecat în cele împotriva firii.”[3]

Mare ierarh atonit ne arată că Dumnezeu este ctitorul omului cu toate rânduielile firii lui. El îi dă viața cea adevărată, cu rațiune și voință. Îi dă libertatea de a se organiza și conduce după propria conștiință. Însă, ispitit de diavol, omul se lasă înșelat cu iluzia de a deveni Dumnezeu prin sine însuși și constată cu amărăciune imediat că aceasta nu este altceva decât întuneric, singurătate și moarte. Omul se îndepărtează de rânduia firii sale pusă de Dumnezeu la temelia vieții și creșterii lui. Cu timpul își dă seama că prin sine însuși nu poate să-și rezidească firea, ci are nevoie de Dumnezeu.

De ce a trebuit ca nașterea Mântuitorului Iisus Hristos să se facă direct prin lucrarea Duhului Sfânt?

Ne răspunde tot Sfântul Grigore Palama la această întrebare: „Căci dacă ar fi fost din sămânță, nu ar mai fi fost om nou și, fiind după vechea întipărire și moștenitor al acelei căderi, nu ar fi putut nici să primească în sine plinătatea dumnezeirii celei neprihănite și să se facă izvor nesecat de sfințire, și astfel nu numai că nu ar fi avut din plin puterea să spele întinăciunea acelor strămoși – întinăciunea care venea din păcat –, ci nici nu ar fi fost îndeajuns spre sfințirea celor care urmau.”[4]

Primul om a fost creat de Dumnezeu în mod direct. Prin căderea întâmplată în rai, omul se îndepărtează de Dumnezeu și de această stare curată a firii sale. Patimile, păcatul și moartea pătrund în viața omului devenind plămada de zi cu zi a felului lui de a fi. În firea lui se întipăresc toate aceste consecințe ale păcatului care se transmit din generație în generație.

Ca Dumnezeu să poată restaura deplin viața dintru începuturi avea nevoia ca să facă totul la fel ca la început în mod direct prin lucrarea Lui prin Fiul și Duhul Său ținând cont de aceste consecințe. De aceea zămislirea se face direct prin intervenția Duhului Sfânt pentru ca omul să fie restaurat pe deplin prin primirea dumnezeirii desăvârșite în el. În același timp, umanitatea asumată de Hristos este una concretă luată din Fecioara Maria pentru că acesta este scopul întrupării Sale – să restabilească comuniunea omului cu Dumnezeu și sănătatea firii omenești de la început în Persoana Sa – ca ea să devină izvor de sfințenie și desăvârșire pentru noi toți. 

Iată cum înțelege Sfântul Grigore Palama ceea ce se întâmplă în taina întrupării: „De aceea, acum nu doar o zidește din nou cu mâna în chip de neînțeles, ci o și ține cu Sine; nu doar o ia în mâini și o ridică din cădere, ci Se și îmbracă în chip de negrăit cu ea și Se unește cu ea în chip nedespărțit, născându-Se Dumnezeu și om deopotrivă dintr-o fecioară – ca să ia firea aceea pe care a plăsmuit-o în protopărinți –, și anume din Această Fecioară – ca nou să-l facă pe om.”[5]

În marea lui iubire de oameni, Dumnezeu văzând suferința omului datorată păcatului, nu numai că-i vindecă boală păcatului și morții care devenise parte componentă a vieții lui, ci îl ridică în chip negrăit, îl ține cu Sine și îl introduce în viața dumnezeiască prin firea omenească pe care o ia din Fecioara Maria. Fără această lucrarea a lui Dumnezeu firea omului nu ar fi putut fi înnoită după modelul celei dintâi fără de păcat.

Sfântul Grigore Palama prezintă mai departe legătura aceasta între Persoana Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca temelie a Bisericii și Biserica în calitatea ei de comuniune a celor ce cred și fac parte din ea: „Însuși Domnul a venit și ne-a mântuit pe noi, făcându-Se om ca noi pentru noi și rămânând neschimbat Dumnezeu. Căci zidind acum noul Ierusalim[6] și ridicându-și templu din pietre însuflețite și adunându-ne pe noi drept Biserică sfântă și a toată lumea, pune la temelia ei – care este Hristos – izvorul veșnic curgător al harului. Căci viața cea plină, stăpânească și veșnică, firea cea atotînțeleaptă și atotputernică se unește cu cea înșelată din reaua sfătuire și înrobită celui rău din slăbiciune și care zăcea în adâncurile nepătrunse ale iadului din lipsa vieții dumnezeiești, pentru ca să aducă în această înțelepciunea, putere, libertate și viață care nu cade.”[7]

Hristos este temelia Bisericii. Umanitatea Sa fără de păcat devine temelia Bisericii ca și comunitate a credincioșilor. Din Hristos, izvor dumnezeiesc pururea curgător, izvorăsc harul și darurile care vor transforma și transfigura Biserica și viețile credincioșilor. Unirea între firea dumnezeiască și desăvârșită cu cea omenească înrobită face ca aceasta din urmă să fie pătrunsă și iluminată de lumina dumnezeiască de care era lipsită datorită păcatului. Această nouă comuniune dăruită de Hristos care reclădește firea omenească dăruiește acesteia haruri și virtuți precum înțelepciunea dumnezeiască, puterea dătătoare de viață, libertatea deplină și viața desăvârșită. Prin participarea la aceste virtuți dumnezeiești fiecare credincios al Bisericii devine chip și asemănare a lui Hristos. În felul acesta Biserica reflectă viața cea dumnezeiască și devine chip al comuniunii treimice aici pe pământ.    

Cum trăiește Biserica și membrii ei viața cea nouă?

Sfântul Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae ne spune: „Biserica trăiește dintr-o altă viață decât cea a omenirii naturale, deși aceasta nu este desființată, ci imprimată de Duhul trupului îndumnezeit al lui Hristos, mai bine zis deschisă infinității dumnezeiești din acest trup și părtașă la ea.”[8] Biserica este o taină. Viața ei mistică, viața fiecărui credincios este o participare la viața dumnezeiască a trupului lui Hristos. Biserica, viața credincioșilor care o alcătuiesc, este o viață în și prin Hristos.

Același Sfânt Părinte Dumitru Stăniloae continuă: „Slava de care este plină Biserica coincide cu dobândirea deplină a calității de fii ai lui Dumnezeu din partea membrilor ei, calitatea care înseamnă cea mai intimă comuniune cu Tatăl. Ea constă nu numai în vederea, ci și în împărtășirea de slava de Fiu pe care o are Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat și capul Bisericii ca om... Dar starea de fii e obținută printr-o transcendere peste viața naturală și mărginită, în lumina vieții infinite a lui Dumnezeu, în intimitatea relației filiale cu El.”[9]  Fiecare membru al Bisericii, împărtășindu-se de slava Fiului și intrând în comuniunea intimă cu Dumnezeu, dobândește calitatea de fiu sau fiică a lui Dumnezeu, vocație pentru care omul a fost creat. Prin acest fel de a fi el depășește viața naturală și limitată de păcat și moarte deschizându-se spre infinitatea și veșnicia lui Dumnezeu. 

De aceea Sfântul Grigore Palama exprimă această bucuriei a unirii cerului și pământului în evenimentul nașterii Domnului: „Căci astăzi eu văd cerul și pământul de aceeași cinste, și urcarea tuturor celor de jos către cele mai presus deopotrivă cu pogorârea celor de sus. ... Căci nimic din faptele lucrate de Dumnezeu din veac nu este mai de obște-folositor sau mai dumnezeiesc decât sărbătoarea Nașterii Domnului, pe care o prăznuim astăzi.”[10]  

Întruparea Domnului pune temelia temeinică a acestui drum al cărui sfârșit este îndreptarea, îndumnezeirea și viața cea veșnică.

Iubiți frați și surori în Domnul,

2025 este Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române și Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al 20-lea. De asemene se împlinesc în acest an 1700 de ani de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325 d.Hr.).

Sfinții Părinții din perioada sinoadelor precum și duhovnicii și mărturisitorii ortodocși din sec. al 20-lea reprezintă tot atâtea exemple de fii ai lui Dumnezeu care au dat mărturie despre credința lor în diferite timpuri mergând până acolo încât să-și dea viața pentru Hristos.

Sfinții ne sunt călăuze și ocrotitori, sunt rugători către Dumnezeu și exemple vii care alcătuiesc Biserica cea vie și mărturisitoare. În timpuri de frământări și încercare ei au luptat pentru demnitatea persoanei umane și au mărturisit credința în Dumnezeu știind că doar prin acestea pot continua misiunea apostolică încredințată de Hristos mai întâi Sfinților Apostoli iar mai apoi prin ei nouă tuturor până la sfârșitul veacurilor.

Exemplul lor mărturisitor ne cheamă și astăzi într-o societate din ce în ce mai seculară și fragmentată, plină de contradicții, nedreptate și conflicte, să dăm mărturie despre demnitatea persoanei umane ca chip și asemănare a lui Dumnezeu, despre nevoia verticalității credinței, a necesității practicării dragostei de Dumnezeu și de aproapele, a rugăciunii neîncetate pentru primirea harului îndumnezeitor în vedere transformării și transfigurării vieții noastre.  

Să trăim acest timp al Nașterii Domnului cu bucurie și speranță, cu nădejde în Dumnezeu și cu reînnoită dinamică mărturisitoare ca persoane deplin responsabile pentru misiunea noastră de creștini în generația noastră.  

Cu ocazia sărbătorilor Nașterii Domnului, Anului Nou și Bobotezei, vă adresez urarea Sfântul Apostol Pavel: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu duhul vostru! Amin” (Filimon 1, 25).

O sărbătoare a Nașterii Domnului întru pace și cu bucurie!

Un An Nou binecuvântat!

Al vostru frate întru comuniune de rugăciune către Hristos Domnul,

† IOAN CASIAN

Episcopul Ortodox Român al Canadei

Saint-Hubert/Montreal 2025

 ________________

[1] Psalmi 140, 1-2

[2] Facere 3, 10

[3] Sf. Grigore Palama. Omilii (vol. 3). Iași: Ed. Doxologia 2012, p. 186-187

[4] Ibidem, p. 186-187                       

[5] Ibidem, p. 187

[6] Biserica (n.n.)

[7] Ibidem, p. 187

[8] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae. Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 2 / ed. a 3-a). București: EIBMBOR, 2003, p. 224

[9] Ibidem, p. 225

[10] Sf. Grigore Palama, Omilii, p. 181-182