† IOAN CASIAN

din mila lui Dumnezeu

Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Canadei

Iubitului cler și dreptslăvitorilor creștini,
pace și bucurie de la Hristos Domnul,
iar de la noi, arhierească binecuvântare!

„Și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci,

 care era la Tatăl și s-a arătat nouă, ce am văzut și am auzit vă vestim și vouă,

ca și voi să aveți împărtășire cu noi.

 Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos.”

(1 Ioan 1, 2-3)

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,

Iubiți credincioși și credincioase,

Bucuria sărbătorii Nașterii Domnului ne covârșește pe toți datorită speranței pe care ne-o dăruiește și perspectivei pe care ne-o deschide prin darul restabilirii sănătății și integrității firii noastre omenești, știrbite mai întâi prin păcat iar mai apoi progresiv slăbită prin faptele generațiilor care s-au succedat de-a lungul timpului.

Spiritul sărbătorii Nașterii Domnului izvorăște din bucuria proslăvirii pe care Biserica o aduce lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut în peștera Betleemului din Fecioara Maria.

Ce semnificație are întruparea Domnului pentru noi oamenii?

„Acesta este praznicul nostru, aceasta prăznuim noi astăzi – spune Sf. Grigore de Nazianz; venirea lui Dumnezeu și petrecerea Lui împreună cu oamenii, pentru ca noi împreună cu Dumnezeu să petrecem, sau pentru ca la El să ne reîntoarcem (căci în acest fel este mai potrivit a se spune), pentru ca pe omul cel vechi să-l lepădăm, și în cel nou să ne îmbrăcăm. Și precum în Adam ne-am omorât, tot așa în Hristos să viem, și împreună să ne naștem în Hristos, și împreună cu El să înviem. Căci întoarcerea cea bună trebuie eu să pătimesc.”[1]

Fiul lui Dumnezeu S-a făcut unul dintre noi pentru a ne restaura pe noi oamenii, creația în întregimea ei, în starea în care Dumnezeu o gândise și o așezase întru începuturi. Dumnezeu prin întruparea Fiului Său restabilește o „conaturalitate” și un față către față a lui Dumnezeu cu noi. Dumnezeu în dragostea și dăruirea Lui nu ne oferă doar o iertare a unei fapte păcătoase punctuale săvârșite cândva în trecut. El oferă omului viața cea nouă, dumnezeiască, o viață de comuniune cu El. Hristos, prin întrupare, pune premisele și ne invită să ne facem părtași ai vieții Lui dumnezeiești.

Dacă Dumnezeul nostru este (Sfântă) Treime – Tată, Fiu și Sfânt Duh – adică comuniune, înseamnă că El ne invită la o viață dumnezeiască ce înseamnă comuniune; și nu o comuniune oarecare ci o comuniune cu El Însuși, o comuniunea transfiguratoare exterior și interior prin puterea harul dumnezeiesc. Prin intermediul ei, El ne introduce în intimitatea Lui dumnezeiască fără teamă, reținere, neîncredere sau umbră de amărăciune sau regret dată fiind istoria noastră marcată de păcat.

Prin întrupare, Hristos pune temelia vieții celei noi, adevărate, a vieții pentru care am fost creați și pe care o simțim progresiv ca a noastră în mod firesc pe măsură ce creștem și înaintăm în ea.

În ce fel Hristos restaurează și vindecă firea noastră prin întrupare?

„Învață taina! – spune Sf. Vasile cel Mare. Pentru aceasta este Dumnezeu în trup, ca să omoare în Sine moartea care se ascunsese înăuntru. ... Cel ce stăpânește moartea prin firea omenească S-a arătat prin venirea dumnezeirii. (...) Învață că pentru aceasta este Dumnezeu în trup, deoarece trebuia să sfințească trupul acesta blestemat, să împuternicească pe cel slăbit, să familiarizeze pe cel înstrăinat de Dumnezeu cu El, să suie în ceruri pe cel căzut din rai. Și cine este lucrătorul acestei iconomii? Trupul Sfintei Fecioare. Care sunt originile nașterii? Duhul Sfânt și puterea Celui Preaînalt, care a umbrit.”[2]

Întruparea Fiului lui Dumnezeu ne spune marele sfânt capadocian lucrează în mai multe felului restaurarea și vindecare noastră: în primul rând Dumnezeu desființează moartea care se cuibărise în firea noastră și ne despărțea de Dumnezeu; în al doilea rând Hristos ne redă sfințenia lui Dumnezeu, posibilitatea de participa din nou la ea, așa cum o rânduise dintru început; în al treilea rând prin acest dar și prin asumarea firii omenești prin întrupare, Dumnezeu redă vigoarea și verticalitatea ontologică proprie ei, restaurând-o din interior după modelul planului dumnezeiesc; în al patrulea rând, prin păcat omul se îndepărtase de Dumnezeu înstrăinându-se de El. Dumnezeu prin întrupare se  apropie de om, familiarizându-l din nou cu viața dumnezeiască pentru care l-a creat; și în cele din urmă Hristos prin întrupare îi redă omului locul pe care îl pierduse prin cădere – raiul cel dumnezeiesc și centralitatea pe care o avea în cadrul creației și făpturilor.

Iată bogăția darurilor pe care Dumnezeu ni le dăruiește în întruparea Fiului Său. Este un parcurs care reface întreaga noastră natură umană din temelii. Moarte este omorâtă, firea noastră se sfințește și se întărește, noi revenim în intimitatea relației față către față cu Dumnezeu și dobândim gradina raiului în care regăsim pomul vieții și cel al cunoștinței binelui și răului. Viața cea adevărată pe care Sfinții apostoli au contemplat-o în Hristos aceasta este cea care ne este oferită în Biserică. De ce aici? Pentru că Biserica este Trupul lui Hristos iar Hristos este capul. Temelia Bisericii este persoana Fiului lui Dumnezeu.

Laboratorul duhovnicesc și concret al restaurării noastre este trupul Fecioarei care împrumută Fiului lui Dumnezeu firea noastră omenească curată datorită lucrării minunate a Duhului Sfânt asupra ei.  Hristos S-a „născut fără pătimire, pentru că fără pătimire s-a zămislit”[3] spune Sf. Grigore Palama.

Care este consecința restaurării firii omului?

Hristos împlinește restaurarea firii omenești în Persoana Sa. Firea omului devine templu și casă a Cuvântului lui Dumnezeu. Datorită lucrării lui Hristos în Persoana Sa fiecare om la rândul său poate deveni templul sau biserică a Cuvântului lui Dumnezeu pentru că „în lăuntrul lor[4] a fost așezată ca dar măreția Cuvântului creator, [devenind] lăudători tăcuți și propovăduitori cu glas pătrunzător ai Făcătorului de fapte mărețe”[5] spune Sf. Grigorie Teologul. Fiecare persoană își împlinește menirea prin creșterea de la chipul lui Dumnezeu sădit în ea la asemănarea cu El. Aceasta creștere este atât una împreună, comunitară și relațională, cât și una interioară, personală. Cele două nu sunt opuse ci se completează una pe alta pentru că Biserica le presupune și le cuprinde pe ambele. „Biserica se înțelege în două chipuri, în adunarea credincioșilor și în unitatea sufletului. Când se înțelege duhovnicește cu privire la om, Biserica este toată alcătuirea lui”[6] spune Sf. Macarie Egipteanul. A fi Biserică sau Templu al lui Dumnezeu înseamnă a fi deopotrivă Biserică și Templu al Lui ca persoană individuală și comunitate. Aceasta înseamnă după cuvintele Sf. Ap. Pavel a ajunge „la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4, 13). Căci starea aceasta pentru om înseamnă o asumare totală a verticalității spirituale a relației cu Dumnezeu care îi dă adâncimea necesară vieții lui și în același timp a orizontalității armonioase și relaționale cu aproapele. Dar ambele creează o comuniune care este dublă – una cu Dumnezeu și una cu aproapele. 

Biserica înseamnă comunitatea noastră, a tuturor, care ne construim viața noastră pe baza lucrării lui Hristos săvârșită pentru noi. Cel care lucrează în noi este Hristos prin harul. Său. „Căci zidind acum noul Ierusalim și ridicându-și templu din pietre însuflețite și adunându-ne pe noi drept Biserică sfântă și a toată lumea, pune la temelia ei – care este Hristos  - izvorul veșnic curgător al harului”[7] spune Sf. Grigore Palama. Biserica lui Dumnezeu adevărată  este creată din sufletele oamenilor adunate la chemarea Lui. Biserica este rezultatul purtării de grijă a lui Dumnezeu și a lucrării providenței Sale printre noi. 

În ce fel omul poate intra în lucrarea restauratoare a lui Hristos și cum lucrează ea?

Sf. Macarie Egipteanul ne arată importanța momentului venirii lui Hristos și etapele necesare dezrobirii omului din patimă, deci a restaurării lui: „Când s-a arătat bunătatea Mântuitorului Iisus Hristos[8] și s-au împlinit anii făgăduinței, a venit Împăratul Hristos să izbăvească și să ia la Sine pe omul pe care l-a făcut, care de ani îndelungați era robit de răii lui stăpâni și cei care au crezut în El și au alergat la El s-au izbăvit, și tot sufletul care a crezut și s-a rugat Lui și care și-a cunoscut robia lui, dacă își va mărturisi neputința lui, că prin el însuși este cu neputință să dobândească izbăvirea și să scape din robia diavolului și dacă se va ruga în durerea inimii, Îl va primi pe Împăratul Hristos venind și făcând dreptate[9] și nimicind construcțiile și uneltirile răului stăpân.”[10]

Pentru a se putea elibera și îndrepta, omul trebuie să alerge la Hristos, să-L caute pe El. Sunt patru etape sau elemente esențiale care îl ajută pe om să se dezrobească de patimi și să se apropie de Dumnezeu: credința, rugăciunea, cunoașterea (de sine) și mărturisirea. Cele patru îl ajută pe om să-L primească pe Hristos din nou ca stăpân al vieții lui, ca Dumnezeu, ca acesta din urmă să poată împlini îndreptarea. Căci Hristos este Cel care restaurează totul în natura noastră omenească. Credința este cea care îl menține pe om pe calea cea dreaptă prin înțelegerea dumnezeiască pe care i-o dă despre sine, viața lui și despre lume. Rugăciunea este dialogul permanent cu Creatorul și familiaritatea pe care omul o dobândește cu Autorul vieții dumnezeiești pierdută prin păcat. Cunoașterea stării în care se găsește omul, rezultat deja al lucrării curățitoare și eliberatoare a harului, îl face pe om să înțeleagă distanța față de finalitatea pentru care Dumnezeu l-a creat și nevoia de a crește de la chipul lui Dumnezeu la asemănarea cu El care înseamnă împlinire. Iar mărturisirea este manifestarea înțelegerii faptului că Cel care împlinește toate în viața omului în direcția îndreptării și mântuirii este Hristos. Pe El Îl mărturisesc. Prin El mă împlinesc.

Sf. Macarie spune că în lucrarea eliberării și îndreptării este nevoie de deschiderea omului prin credință; dar Cel care înfăptuiește totul este Dumnezeu: „Iar sufletul virtuos astfel se zidește în biserică, nu fiindcă a făcut, ci fiindcă a dorit. Căci nu propria muncă îl mântuiește pe om, ci Cel ce i-a dăruit omului putere (...)”[11] și “înfăptuirea este a lui Dumnezeu, dar voia este a omului (...)”[12]

Dragi creștini,

Anul 2022 ca An omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și An comemorativ al sfinţilor isihaști Simeon Noul Teolog, Grigore Palama și Paisie de la Neamț a fost un prilej de apropiere de Dumnezeu prin rugăciunea împreună sau individuală îndrumați fiind de maeștrii rugăciunii isihaste. Am învățat de la ei că avem nevoie să-i facem loc lui Dumnezeu în viața noastră prin rugăciune căci prin păcat L-am izgonit iar El stă la ușă și bate pentru a intra[13] la cina de taină cu fiecare. Învățăm să-i facem loc lui Dumnezeu în inima noastră căci El ne-a făcut loc în inima Lui. El ne-a făcut prietenii Lui: „Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15, 14).

Făcând loc lui Dumnezeu în sufletul nostru învățăm să-i facem loc aproapelui în gândurile, preocupările și viața noastră. Reînvățăm să trăim viața noastră ctitorită de Dumnezeu întru început. Învățăm ce a însemnat și înseamnă dărnicia lui Dumnezeu. Învățăm de asemenea ce înseamnă a face loc celuilalt în inima și viața noastră, în preocupările și a felul nostru de a fi pentru a putea fi de ajutor. Dumnezeu Tatăl S-a dăruit în Fiul Său pentru mântuirea noastră iar Duhul Sfânt ne-a fost dăruit spre reînnoire, ajutor și îndreptare. La fel și noi să manifestăm în această perioadă a bucuriei așteptării întâlnirii cu Hristos la sărbătoarea Nașterii Domnului aceiași dăruire pe care o vedem împlinită văzut cu ocazia nașterea Pruncului în ieslea Betleemului. Biserica, lumea, are nevoie de noi toți ca mărturisitori ai nașterii Pruncului Iisus în Betleemul Iudeii, pentru a face din lumea aceasta o gradină a Raiului.     

Doresc să mulțumesc la acest prilej sărbătoresc clerului, responsabililor la nivel eparhial și parohial, reprezentantelor Organizației doamnelor (AROLA) și tinerilor (ROYA), coordonatorilor departamentului de educație și școlilor duminicale precum și tuturor credincioșilor pentru dărnicie, spirit de sacrificiu, stăruință în rugăciune și responsabilitate față de Biserică și comunitate! Adresez invitație cu aceeași ocazie tuturor la a spori râvna duhovnicească, ajutorul și dăruirea, răbdarea, bucuria și pacea, dragostea, smerenia și îndrăzneala duhovnicească în întărirea Bisericii spre misiune și viață înnoită.         

Cu ocazia sărbătorilor Nașterii Domnului, Anului Nou și Bobotezei, vă adresez urarea Sf. Ap. Pavel: „Harul Domnului Iisus Hristos cu voi! Dragostea mea cu voi toți, în Hristos Iisus. Amin” (1 Corinteni 16, 23-24).

O sărbătoare a Nașterii Domnului întru credință, cu pace și dărnicie!

Un An Nou binecuvântat!

Al vostru frate întru Hristos, statornic rugător și mijlocitor în Duhul Sfânt către Domnul,

† IOAN CASIAN