„Să nu iei aminte la zvon deşert; să nu te uneşti cu cel nedrept, ca să fii martor mincinos” (Ieşirea 23, 1)

„Dar cel ce lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite” 

(Ioan 3, 21)

„Numai în minunata Persoană a Dumnezeului-Om, Hristos s-a descoperit întreg adevărul veşnic, fără nici o lipsă. Şi problema Adevărului s-a dezlegat, deci, prin arătarea Adevărului divin absolut în limitele naturii omeneşti”[1]

Cinstiţi slujitori ai Sfintelor Altare,

Preacuvios cin monahal,         

Iubiţi fraţi şi surori împreună-rugători,

Faptul că bucuria şi lumina ne îmbrăţişează inima şi sufletul, în aceste zile de sărbătoare, este darul minunat al praznicului Crăciunului, când Dumnezeu-Fiul Se naşte ca Om din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pentru ca noi să avem părtăşie la „primăvara bucuriei” [2] prin „înnoirea”, prin luminarea şi îndumnezeirea firii umane [3], fiind astfel smulşi din „rătăcirea iernii” [4] noastre spirituale şi din „frigul amăgirii” [5] unei umanităţi afectate de păcat. 

Este bucurie şi lumină duhovnicească de Crăciun, „pentru că Dumnezeu pe pământ a venit şi omul la cer s-a suit” [6], pentru că „Raiul s-a deschis, blestemul s-a pierdut, păcatul s-a alungat, înşelăciunea s-a izgonit, adevărul a venit şi credinţa pretutindeni s-a răspândit” [7].

Iubiţi credincioşi,

Chiar dacă noi suntem subiecţii unei asemenea atmosfere de bucurie şi lumină duhovnicească, în aceste zile de sărbătoare, totuşi simţim că ceva ne lipseşte. Cercul existenţei noastre parcă nu este rotund, ci spart în multe părţi. Viaţa noastră creştină, în concretul ei sau la firul ei, încă nu este infuzată, imprimată şi modelată conform exigenţelor spirituale împărtăşite de Hristos în Evanghelia Sa. Privită din perspectiva unui examen serios sau a unui diagnostic pus în urma unei analize morale amănunţite, cu Evanghelia în mână, societatea noastră suferă de multe defecte şi de nenumărate fisuri spirituale. 

Nu este nevoie să căutăm cauzele în altă parte, ci, mai degrabă, chiar în inima fiecăruia dintre noi. Dezechilibrele morale ale societăţii trebuie identificate în faptul că Pruncul Iisus, Cel născut în ieslea simplă a Bethleemului, nu mai este înţeles şi metabolizat în carnea vieţii noastre ca Cel care este nu numai Pacea, Bucuria, Liniştea, Iubirea absolute, ci şi Adevărul absolut întrupat ca Om, pentru a ne descoperi că fără El totul în lumea noastră poate fi relativizat, distorsionat şi batjocorit, inclusiv făptura umană. Fără Adevărul-Persoană, Care este Iisus Hristos, nu mai există nicio valoare capabilă să îl apere pe om de distrugere şi desfigurare.

Hristos, Cel Care a spus în Evanghelia Sa că este „Calea, Adevărul [8] şi Viaţa” (Ioan 14, 6), este Acelaşi cu Pruncul din Bethleem născut în ieslea simplă de Preacurata Fecioara Maria. Prin urmare, noi astăzi celebrăm inclusiv naşterea ca Om a Persoanei-Adevăr absolut. Aşa cum ne spune Sfântul Chiril al Alexandriei [9], Hristos este „Calea”, adică „norma cunoaşterii nerătăcite a lui Dumnezeu”, este „Adevărul”, adică „temeiul adevărat al credinţei” şi „Viaţa”, adică „sfinţenia” noastră. 

Astfel, Hristos-Pruncul este Adevărul-Persoană născut ca Om pentru a înţelege în mod deplin că „Viaţa este Adevăr” ca antidot la tendinţa de idolatrizare a ştiinţei în detrimentul afirmării demnităţii incasabile a persoanei umane („scientismul”), ca antidot la tendinţa că doar ceea ce se vede şi poate fi supus experimentului merită toată atenţia în defavoarea „celor nevăzute”, a realităţilor spirituale („pozitivismul”) şi ca antidot la tendinţa tot mai crescândă de exaltare a plăcerii ca esenţă a existenţei umane (hedonismul) în defavoarea unei vieţi ghidate după valori morale veşnice [10]. Şi în felul acesta „Adevărul este şi Viaţă” [11].

Dragi creştini,

În frumuseţea evenimentului Naşterii Domnului, Irod cel Mare (37 î. Hr. - 4 d. Hr.), regele Iudeii, este cel care face notă discordantă. Venirea Pruncului Iisus pe lume i-a stârnit „tulburare” (Matei 2, 3), pentru că era obsedat de putere, faimă şi pretenţii dictatoriale. Orice posibil pretendent la tron era înlăturat prin ucidere, aşa cum s-a întâmplat cu fiii săi Alexandru, Aristobul şi Antipater, pe care i-a eliminat fizic, tocmai pentru că, în mintea lui îmbătată de putere, constituiau un pericol.

Vestea că S-a născut un viitor împărat, Mesia cel mult aşteptat, i-a dat fiori lui Irod cel Mare, plănuind în mod mişeleşte uciderea Lui. Pentru a-şi duce la îndeplinire planul de ucidere a Pruncului Iisus, ca orice dictator şi egolatru veritabil, Irod se foloseşte de minciună şi viclenie, rugându-i pe magii veniţi din Răsărit (Matei 2, 1), ca atunci când Îl vor găsi pe Cel la a Cărui naştere s-a arătat o stea (Matei 2, 2) – pesemne că e vorba de un împărat –, să-i vestească şi lui aceasta, pentru a-i acorda cinstea cuvenită prin „închinare” (Matei 2, 8). 

Aşa cum ştim deja, în spatele oricărei fapte reprobabile stă propria noastră interpretare eronată asupra unei realităţi. Pe Irod cel Mare nu îl interesa faptul că Pruncul Iisus nu este un personaj politic care să râvnească la vreun tron pământesc, pentru că era acaparat de propriul său „adevăr” individualist şi egoist. Acest „adevăr” era un produs al emoţiilor sale de frică, al prejudecăţilor sale, al certitudinilor sale individuale şi al dorinţei de a-şi securiza cu orice preţ „liniştea” unui ego bolnav de orice fel de pericol imaginat ca fiind iminent şi destabilizator. 

Nu greşim dacă spunem că Irod cel Mare este patronul celor care distorsionează adevărul; al celor care propun propriul „adevăr”, neglijând adevărul obiectiv; al celor pentru care nu mai există nicio diferenţă între minciună şi adevăr, pentru că sunt relevante doar interpretările şi tot ceea ce poate fi susţinut ca „adevăr” personal, izvodit din exacerbarea nevoilor proprii; al celor pentru care totul este relativ, de vreme ce nu se mai ţine cont de realitatea în sine a faptelor. În altă ordine de idei, Irod cel Mare este primul suporter al erei post-adevăr din istoria creştinismului, chiar dacă încă nu exista acest concept la vremea respectivă. El era obsedat de propriul „adevăr” şi propria interpretare eronată asupra unei realităţi, pe care voia să o manipuleze prin minciună şi calomnie. Şi anume că Pruncul Iisus, prin naşterea Sa în lume, însăşi existenţa Sa, este un motiv întemeiat de a crede că planul de uzurpare a unui rege egolatru este deja în desfăşurare.

Dragii mei, 

Aşa cum ne sesizăm când cineva îşi bate joc de viaţa noastră sau, mai grav, o desconsideră, la fel ar trebui să reacţionăm atunci când adevărul este neglijat, distorsionat şi călcat în picioare. Iar această indignare să nu fie făcută în numele unei alte încălcări a adevărului. 

Ori de câte ori ocolim adevărul, noi, de fapt, ocolim viaţa ca realitate inviolabilă şi sacră, pentru a face loc minciunii, agresivităţii, vicleniei şi calomniei, ingredientele unei morţi sufleteşti sigure.

Din păcate, nu mai ştim că „fiinţa adevărului este a nu te minţi în înţelegerea a ceea ce este cu adevărat, pentru că minciuna este o închipuire vădită în cugetare care face ca ceea ce nu este cu adevărat să pară ca existând, iar adevărul este înţelegerea sigură a ceea ce este cu adevărat” [12], conform gândirii Sfântului Grigorie de Nyssa. Dimpotrivă, mai lesne ne este a da crezare unei calomnii, unei interpretări tendenţioase şi răutăcioase, fără activarea spiritului critic, tocmai pentru că ne călăuzim orbeşte de zicala „nu iese fum fără foc”. Or, adevărul răsturnat sau minciuna „somptuoasă”, al cărei chip perfect este calomnia, este tocmai „fumul fără foc” [13]. 

De ce credem mai uşor o calomnie sau o minciună? Pentru că „oamenii preferă întotdeauna ceva baroc, somptuos, mincinos, dar suculent decât un adevăr debil” [14]. Pentru că preferă temele de scandal. Pentru că preferă să considere bârfa drept un adevăr de nezdruncinat. Pentru că preferă să ignore diagnosticul filocalic stabilit de către Sfântul Ioan Scărarul, care glăsuieşte aşa: „Am văzut pe unii făcând pe ascuns şi neştiut de lume tot felul de greşeli şi, cu presupusa lor curăţie, osândind aspru pe cei ce săvârşeau unele greşeli mici la arătare” [15]. Iar calomniatorul, ale cărui paie de foc sunt minciunile, exact ca şi ale tiranului Irod cel Mare, care se temea de un Prunc născut de câteva zile, „una are în gând şi alta redă prin cuvinte sau prin orice alte moduri de semnificare. De unde se şi zice că mincinosul are «inimă dublă», adică două feluri de a cugeta – unul cu privire la lucrul despre care sau ştie, sau socoteşte că este adevărat, dar pe care nu îl enunţă, celălalt cu privire la un lucru pe care îl enunţă, ştiind sau socotind că este fals” [16].

Irod cel Mare trebuia să îmbrace minciuna într-un adevăr exterior în faţa magilor, pentru a deveni cât mai credibil. Din faptul că şi-a exprimat pietatea şi dorinţa de a se închina Pruncului Iisus, este clar că orice calomniator este şi un linguşitor versat, livrând minciuni perfecte. Profilul acestuia se înscrie excelent în cuvintele unui teolog contemporan care ne spune că un calomniator profesionist ştie ce înseamnă o minciună sau calomnie veritabilă: „Minciuna are nevoie să se prezinte ca o forţă care impresionează, cu măreţia care uimeşte. Minciuna e impunătoare pentru că ştie că nu există în mod real. Minciuna trebuie să convingă pentru că ştie că nu va rămâne. Trebuie să facă zgomot mult, multă mişcare, trebuie să se prezinte în chip strălucitor, pentru că de fapt nu trăieşte, e moartă. De aceea, foloseşte metode constrângătoare, zdrobitoare, de mândrie şi de laudă de sine, ştiind că fără acest lux exterior nu ar atrage pe nimeni, pentru că nimeni nu s-ar îndrăgosti de nimic, de vid, de ceea ce e deja mort”[17].

Aşa se explică de ce ne hrănim cu minciuna, care se desăvârşeşte în calomnii, de ce ne place să distribuim minciuna, calomnia agresivă, prin accesările sau like-urile oferite postărilor de pe reţelele de socializare, al căror conţinut ştim limpede că este plin de falsuri şi erori de interpretare. 

Prin urmare, Irod cel Mare este printre noi, cu multiplele lui ipostaze, în societate, în biserici, pe stradă, la locul de muncă, în viaţa politică şi culturală. Calomniază cu sârg şi murdăreşte identităţile oamenilor. Este prezent peste tot ca şi diavolul, cel dintâi calomniator al omului. „Diavolul nu iubeşte pentru că se iubeşte numai pe sine” [18], asemenea oricărui calomniator. „Iubirea acerbă de sine înseamnă ateism deplin” [19], iar cel rău devine „ateul total tocmai pentru că este iubitor de sine total” [20], exact cum s-a dovedit a fi şi Irod cel Mare, punându-se în slujba Răului. 

„Apostolii” de astăzi ai lui Irod cel Mare sunt toţi cei care caută „să înveselească mulţimea: prin batjocuri asupra lui Hristos, prin critică adusă la adresa Sa, prin cleveteli, prin repetate lepădări de El, prin includerea Sa în rândul muritorilor, prin deformarea modului de a-L sluji, prin împuţinarea învăţăturii Sale, prin profanarea Bisericii Sale” [21] şi prin mesaje mincinoase care mai mult „fascinează decât îi conving pe cei care îi ascultă” [22] sau le dau credit.

Dragi creştini,

Sărbătoarea Crăciunului este vestea cea bună că Adevărul este Cineva, Pruncul Iisus, şi nu ceva care să fie fărâmiţat după vrerile şi părerile fiecăruia. Dacă vom fi pătrunşi de prezenţa Pruncului Iisus, Persoana-Adevăr întrupată, acest Adevăr ne va elibera [23] (Ioan 8, 32) [24] de vraja minciunii, a calomniei şi a amăgirii păcatului. Vom sparge globul egoismului nostru bolnav de putere şi faimă, pentru a ne dărui cu iubire, bucurie, pace, iertare, îngăduinţă şi slujire semenilor noştri. Vom ajunge să fim „oameni iubitori de adevăr” [25], pentru că numai aşa vom putea „satisface nevoia de adevăr a unui popor” [26] care este „mai sacră decât oricare altă” [27] nevoie. Iar prezenţa lui Hristos în inima noastră ne va povăţui, aşa cum ne spune Avva Zosima, la realismul duhovnicesc al acestor cuvinte: „Cu adevărat cel ocărât (calomniat) este dator a mulţumi unora ca acestora şi a-i avea pe ei, dacă este păcătos, ca pe nişte doctori ce-i vindecă rănile sufletului; iar de este nepătimaș, ca pe nişte făcători de bine ai lui şi mijlocitori ai Împărăţiei cerurilor” [28].

Vă doresc şi îmi doresc ca Pruncul Iisus, Bucuria, Iertarea, Liniştea, Iubirea absolute să vă ţină şi să mă ţină în Adevărul Său Care este Lumină şi Libertate. Să vă iubească Persoana-Adevăr, Pruncul Iisus, ca la rândul dumneavoastră să Îl iubiţi cu întreaga fiinţă, pentru a transforma lumea noastră într-un rai al adevărului.

Sărbători frumoase şi tihnite. La mulţi ani, plini de Domnul.

Al vostru frate întru Hristos şi părinte de tot binele voitor şi fierbinte rugător, 

† Părintele Episcop Ignatie al Huşilor