Preacuvioși și preacucernici părinți,

Preacuvioase maici și iubiți credincioși,

Doar ce S-a născut Domnul Iisus Hristos pe pământ și a fost întâmpinat cu ostilitate. De aceea, luându-L Iosif și Maria au fugit în Egipt, căci Irod „căuta Pruncul ca să-L omoare” (Mt. 2, 13). Această fugă a Noului Adam constituie începutul vindecării fugii lui Adam cel vechi de Creatorul său. Își căuta Dumnezeu făptura Sa prin rai – „Adame, unde ești?” –, iar acela răspunde cu vinovăție: „Am auzit glasul Tău în rai și m-am temut, căci sunt gol, și m-am ascuns” (Fac. 3, 9-10). Asumându-Și firea omenească, Fiul lui Dumnezeu se întrupează și, ca Fiu al Omului, începe restaurarea omului și a parcursului acestuia de acolo de unde a căzut el, de la fuga și ascunderea lui Adam. Hristos Domnul experimentează și El fuga, dar în cazul Său fuga de om (de ucigașul Irod) devine fugă pentru om și pentru mântuirea lui.

Domnul fuge în Egipt. Egiptul biblic este simbolul deportării și exilului (lui Iosif, cel vândut de către frații săi – Fac. 37), al calpei bogății seculare (Fac. 41), dar și al robiei străine și al idolatriei păgâne (Ieșire 1). Mântuitorul acceptă acel Egipt pentru a înnoi istoria omenirii și, astfel, primind binecuvântarea Sa, pustia Egiptului va înflori câteva secole mai târziu și va rodi sfințirea primilor oameni care au fugit de lume pentru a-L întâlni pe Domnul. De altfel, regăsirea cu El a celor ce au fugit de Dumnezeu de-a lungul veacurilor constituie și motivul Nașterii Sfinte.

Odată regăsiți cei doi, omul și Dumnezeu – prin Nașterea Sfântă, prin înduhovnicirea vechiului Egipt și, mai ales, prin răstignirea Domnului pe Cruce, ca semn al îmbrățișării omului cu suprema iubire dumnezeiască –, s-a crezut că niciunul nu va mai fugi vreodată de celălalt. Doar că inerția fugii de Dumnezeu s-a dovedit prea puternică pentru mulți dintre oameni, tentațiile Egiptului de altădată prea greu de înfruntat, iar asumarea Crucii Domnului s-a dovedit un deziderat de prea puțini preferat. Iudeii L-au considerat pe Domnul impostor; romanii, o victimă inutilă; barbarii, un învățător oarecare; umaniștii, un simplu medieval; moderniștii, un retrograd; iar postmoderniștii, un demodat. În felul acesta, oamenii au tot continuat să-L ignore și să fugă de Dumnezeu, iar atunci când, în anumite clipe de luciditate, I-au simțit lipsa, și-au scuzat fuga reproșându-I tot Lui că fuge de ei.

Chiar așa, oare Dumnezeu a tot continuat să fugă de om, în istorie, ori singura Lui fugă a fost cea în Egipt?

Dumnezeu a fugit și S-a ascuns în Egipt la naștere, dar nu a fugit de om, ci pentru om și pentru mântuirea lui. Chiar și prin faptul Întrupării S-a ascuns Dumnezeu; Și-a ascuns dumnezeirea, astfel încât să nu-l orbească sau să-l ardă pe om cu lumina ei. Domnul S-a „ascuns” în pântecele Născătoarei de Dumnezeu, pentru a-l sfinți pe om încă de la zămislire, respectându-i, totodată, deplina libertate. Era necesar și este necesar ca Dumnezeu să fie ascuns, căci dacă S-ar impune ca o evidență prea vădită ne-ar strivi libertatea. Ce preț ar mai avea atunci credința noastră și faptele izvorâte din aceasta?

Sfântul Marcu Ascetul spune că Hristos este ascuns în poruncile Sale și doar pe măsura împlinirii acestora Îl putem descoperi: „Se ascunde Dumnezeu, fiindcă oamenii se tem să-L aibă alături… Așa cum se teme copilul de înălțime sau de adâncime, așa cum amețește cineva în fața numerelor mari, exact așa amețim și noi în fața Dumnezeului universal, în fața Celui Care este mai presus de toate și în același timp cuprinde toate. Ascunderea lui Dumnezeu este cea mai mare expresie a smereniei și a dragostei Lui. Este o kenoză care are loc dintotdeauna și continuă să aibă loc de vreme ce, sub chipul întrupării, această kenoză a fost prezentă și la nașterea lui Hristos. Domnul continuă și acum pogorârile Lui, pentru a-Și face părtașe inima, gândirea, mintea, chiar și păcatul fiecăruia. Ia toate asupra Lui, ca să poată, ascuns în spatele lor, să-l ușureze pe om, să-l țină legat de dragostea Lui, fără să-i desființeze libertatea”.[1]

„Dumnezeu este ascuns ca să-L putem căuta noi până Îl găsim, dar este infinit pentru ca, după ce Îl descoperim, să-L putem căuta în continuare”, spune Fericitul Augustin[2]. Noi, oamenii, Îl acuzăm pe Dumnezeu că fuge și Se ascunde de noi, că e de negăsit și de neînțeles, că e inabordabil, și ne victimizăm justificându-ne căderile sau neputințele noastre, ca în versurile poetului: „Încerc de-o viață lungă să stăm un ceas la sfat,/ Și Te-ai ascuns de mine de cum m-am arătat./ Oriunde-Ți pipăi pragul, cu șoapta tristei rugi,/ Dau numai de belciuge, cu lacăte și drugi”[3].

De unde ne vine acest pretext rostit sau nerostit: „fuga strigă fugă”? Oare nu de la Adam, cel care fuge și se ascunde de Dumnezeu, în loc să-și ceară iertare? Fuge de asumarea păcatului. Se îndreptățește pe sine și îi osândește pe cei din jurul său. Se scuză și acuză. Se minte, mai întâi pe sine și, prin pretexte, încearcă să-L mintă și pe Dumnezeu. Ba, chiar Îl acuză și pe El…

De aici fuga lui Adam și, prin urmare, fuga noastră de Dumnezeu

Văzându-se gol (de har), Adam se sperie și fuge de Dumnezeu ca de un judecător care sancționează sau pedepsește. Se teme și fuge de pedeapsă. Iată ce este păcatul: fugă și ascundere de Dumnezeu. Și, din nefericire, păcatul acesta al fugii avea să pătrundă adânc în fibra naturii umane de-a lungul secolelor, în ciuda permanentei chemări a omului, de către Dumnezeu, la comuniunea pierdută. Însă, fie că nu a mai știut cum să o facă, fie că nu a mai putut, fie că nu a mai vrut, omul s-a tot îndepărtat de Creatorul său. S-a afundat tot mai adânc în „ascunzătoarea” sa, alegându-se mai mult cu teama de El, decât cu iubirea Sa.

Sfântul Maxim Mărturisitorul zice că omul căzut, fiind gol de har și de sens, nu L-a mai putut simți pe Dumnezeu. S-a simțit doar pe sine și, ca atare, a căutat să-și agonisească doar pe cele plăcute lui și să scape de cele care îi pricinuiau durere sau neplăcere. Căutarea plăcerii egoiste și fuga de durerea ce o însoțește, însă, l-au prins pe om într-un cerc vicios care l-a luat ostatic, iar ceea ce a urmat nu a fost decât strigăt surd după Dumnezeu și căutare haotică a Sa[4].

Un alt motiv al fugii omului de Dumnezeu este și percepția greșită că El ne-ar limita libertatea. Astfel, omul fuge de Dumnezeu asemenea copilului care se ascunde de părinți când face boacăne, iar mai târziu vrea să se rupă de aceștia pentru a fi liber și autonom. Așa-zisa libertate a omului autonom, însă, generează dependență nefirească de alte lucruri: de preocupări efemere (țarină), de nesimțire spirituală (boi) și de patimi trupești (femeie), potrivit parabolei Cinei celei mari (Lc. 14, 16-24). Scuzele celor chemați la Cină, însă, sunt simple pretexte, în spatele cărora stau ascunse fuga și inapetența noastră de a-I urma Domnului. Țarina, boii și femeia închipuie înclinațiile noastre mai degrabă către avere, putere și plăcere: plăcerea ca ispită a tinereții, dorința de stăpânire ca tentație a celor aflați în puterea vârstei, iar averea ca obsesie disperată a celor ajunși la capătul vieții. Sunt patimile care izvorăsc din cele trei rădăcini ale răului: „pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții” (1 Ioan 2, 16).

Ca exemplificare, Pilda fiului risipitor (Lc. 15, 11-32) ne descoperă două moduri de manifestare a fugii de Dumnezeu. Doi fii fug de tatăl lor, fiecare în felul său: cel mic prin emancipare nefirească, dar fățișă; cel mare prin eroziune sufletească determinată de prejudecăți și închipuiri. Tatăl „fuge” și el, la rându-i, după ambii fii: după cel care s-a întors cu pocăință, pentru a-l primi cu toată dragostea Sa părintească, iar după celălalt, pentru a-l pofti la ospățul iubirii frățești. Risipitorul și risipitul sunt, astfel, două făpturi la fel de prețuite, pe care tatăl încearcă să le țină la inima sa caldă și plină de iubire. În plus, fratele mai mare ne arată și faptul că, uneori, s-ar putea să fugim de Domnul chiar și atunci când ni se pare că Îl slujim; când pretindem că lucrăm în numele Său. Aceasta se întâmplă atunci când viețuirea noastră este viciată de formalism. O astfel de fugă nu este una exterioară și ostentativă, ci interioară și corozivă.

Fraților,

Nu ceva exterior îl ține pe om departe de Dumnezeu, ci un reflex primar al naturii lui căzute, după cum un reflex vătămător este și transferul responsabilității în afara propriei persoane. Aruncăm cu iresponsabilitate vina pe oricine sau pe orice pentru neputința noastră de a intra în comuniune cu Domnul, în loc să ne recunoaștem propria vină. Este necesar, însă, să ne asumăm aceste reflexe josnice și, recunoscându-le, să facem totul pentru a ne vindeca de ele, pentru că acestea nu fac decât să ne afunde și mai tare în păcat. O poate constata oricine, cercetându-se mai cu dinadinsul pe sine.

Evitarea preotului, evitarea bisericii, a Evangheliei, a confruntării directe cu Hristos și cu tot ceea ce ține de viața bisericească sunt tot atâtea dovezi ale fugii omului de Dumnezeu. Când nu iubești pe cineva sau când lucrezi împotriva lui, ai tendința de a te ascunde de el. Cel ce spune că Dumnezeu nu există sau că este inabordabil se aseamănă omului care, închizându-și pleoapele, spune că nu există lumină. Întunericul nostru spiritual, însă, este generat de fuga și ascunderea noastră, nu de nearătarea Domnului.

Emanciparea nefirească sau fuga de Dumnezeu se vădește, astăzi, prin materialismul tot mai dominant al societății de consum în care trăim. Goana continuă și obsesivă după resurse și bunuri materiale, precum și consumul exagerat de timp pentru agonisirea acestora constituie o fugă de Dumnezeu prin nesocotirea cuvântului Său care spune: „Nu vă îngrijiți pentru viața voastră ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca! Oare nu este viața mai mult decât hrana și trupul mai mult decât îmbrăcămintea?” (Lc. 12, 22-23). Materialismul îl împinge pe om la acceptarea și trăirea „noii ordini morale”, potrivit căreia omul este liber să facă orice vrea; este liber să nu asculte de Dumnezeu și de Biserică, dar trebuie să se supună numaidecât legilor postumaniste ale „statului magic”. Pe cei care adoptă o astfel de morală, însă, Sf. Apostol Pavel îi descrie ca fiind „întunecați la cuget și înstrăinați de viața lui Dumnezeu, din pricina necunoștinței care este în ei și din pricina împietririi inimii lor” (Efes. 4, 18).

Totodată, fuga de Dumnezeu înseamnă și fuga de propriul sine. Atunci când și-a părăsit tatăl, fiul risipitor și-a ieșit din fire, din sine. Când Îl părăsești pe Dumnezeu, practic te părăsești pe tine; îți părăsești natura și menirea ta. Prin mândrie și orgoliu, omul se părăsește pe sine și se închide într-un fals sine, într-un sine egoist. De aceea, identitatea persoanei este în prezent, poate, mai tulburată și mai înstrăinată ca oricând. Parcă, din ce în ce mai mult și cu o viteză tot mai amețitoare, ne îndepărtăm de noi înșine. „Emancipați-vă” înseamnă astăzi, de fapt, dezrădăcinați-vă! Peste tot întâlnim, după cum a remarcat Max Picard, o fugă aberantă a omului de Dumnezeu (homo viator – omul fugii), totuna cu fuga haotică de sine, dinspre nicăieri spre niciunde. O fugă manifestată în diverse forme, de la cele mai grosiere la cele mai rafinate. O tendință a omului, aproape permanentă și universală, de emancipare de sub tutela lui Dumnezeu. Ne refugiem în orice ne poate ajuta să nu mai auzim strigătul conștiinței și chemarea Domnului. Căutăm numai ceea ce ne confirmă și ne întărește fuga noastră bezmetică de Dumnezeu și de noi înșine. Așa se face că, pentru a mai putea trăi, am ajuns să ne „drogăm” cu toate „stupefiantele” cotidiene ale vieții.

Dragii mei,

Cred că se impune, la acest măreț praznic, să ne oprim o clipă din fuga noastră de Dumnezeu – pe cât de irațională, pe atât de inutilă –, căci zice psalmistul: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău și de la fața Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo ești. De mă voi coborî în iad, de față ești. De voi lua aripile mele de dimineață și de mă voi așeza la marginile mării, și acolo mâna Ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta” (Ps. 138, 7-10).

Să-L primim pe Domnul, odată pentru totdeauna, în sufletele și în viața noastră! Să Îl acceptăm ca „partener de drum” al existenței noastre, al parcursului nostru prin viața aceasta, dar și ca Stăpân al vieții viitoare! Să viețuim potrivit Legii sfinte, încrezători în cuvântul evangheliei care zice: „Eu sunt calea, adevărul și viața” (In 14, 6)! Să înțelegem că El S-a născut pe pământ pentru a fi iarăși cu noi, „S-a ascuns” în pântecele Fecioarei pentru a ne sfinți, a suferit pribegie și fugă în Egipt pentru a ne regăsi și a murit răstignit pe cruce pentru a ne mântui!

Să ne ajute Bunul Dumnezeu, așadar, să nu mai fugim niciodată și nicicum de El, conștienți că, fugind de El, fugim de fapt de noi înșine, ci să căutăm comuniunea iubirii Sale sfinte, singura care ne poate împlini și ca oameni, dar și ca buni creștini, următori ai pildei Sale de viețuire și ai dragostei Sale jertfelnice. Amin!

† SEBASTIAN,

Episcopul Slatinei și Romanaților

[1]Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvinte mistagogice la sărbători, Editura Sf. Nectarie, Arad, 2016, p. 309.

[2] Vezi Comentariul la Evanghelia după Ioan; 63, 1.

[3] Tudor Arghezi, Psalmul VIII, Versuri, 1980.

[4] Filocalia, vol. 3, EIBMBOR, București, 2009, p. 36.

Sursa: episcopiaslatinei.ro