Așteptări și interogații la început de an școlar

Aproape orice ministru şi ministeriat întronat au ţinut cu tot preţul să „dărâme” ceea ce au construit predecesorii şi să vină cu altceva în schimb.

Orice debut de an şcolar se poate converti şi într-un moment de bilanţ, de prilejuri interogative pe mai multe axe: trecut-prezent-viitor, local-central-internaţional, diagnosticare (a ceea ce a fost) - constatare (a ceea ce este) - proiectare (a ceea ce poate fi). De ani buni încoace se tot vorbeşte de reforma educaţiei, se schimbă paradigme de politică educaţională, se construieşte dar, mai ales, se de-construieşte, se experimentează, se supun la proba faptelor intenţii şi proiecte educative. Se readuc în discuţie probleme devenite laitmotive precum raportul dintre politic şi învăţământ, dintre administrativ şi educativ, dintre sistemul de învăţământ şi piaţa muncii, dintre şcoală şi viaţă în general.

Temele invocate mai sus pot fi strânse în jurul răspunsului la următoarea întrebare: în ce măsură şcoala noastră pregăteşte individul pentru o viaţă reală astfel încât să fie satisfăcut şi el şi cei din jurul său. Sesizăm, de bună seamă, că cele două zone (şcoala şi lumea reală) pot evolua paralel, fiecare devenind opacă una faţă de alta, mai mult, „stânjenindu-se” reciproc. Şcoala poate deveni suficientă sieşi, evitând raportarea la problemele reale, după cum şi societatea o poate ignora, dezvoltându-se în jurul altor valori, altele decât cele promovate de ea. Cheia rezolvării multor probleme o găsim în modul în care articulăm şi reconciliem şcoala cu viaţa, realizând o compatibilizare de finalităţi, un acord între valorile promovate de modernitatea actuală, un mod unitar de concepere şi acceptare a excelenţei. Nu calitatea celor două orizonturi luate izolat ne interesează (şcoala şi viaţa), ci felul în care se susţin şi se deservesc reciproc. La limită, putem avea o educaţie instituţionalizată excelentă, o „bijuterie” de şcoală, dar dacă este „agăţată” necorespunzător de „gâtul” unei societăţi – eventual dezinteresate, destructurate, bolnave, aceasta nu dă nici un rezultat. E nevoie de o rezonanţă, de o „simfonie” dintre cele două realităţi ce vor creşte calitativ pe principiul vaselor comunicante: cu cât vom avea un învăţământ mai bun, cu atât vom avea şi o societate mai înaltă; cu cât vom avea o societate mai dezvoltată, cu atât şi învăţământul va fi de calitate.

Din păcate, sesizăm o instabilitate a sistemului de învăţământ datorită fluctuaţiilor politice şi, mai ales, ambiţiilor şi voluntarismelor unor persoane sau grupări politice. Aproape orice ministru şi ministeriat întronat au ţinut cu tot preţul să „dărâme” ceea ce au construit predecesorii şi să vină cu altceva în schimb. Elementele de continuitate au fost desconsiderate, chiar dacă unele demersuri s-au dovedit viabile. Necazul provine din faptul că nu s-a asigurat un perimetru de neutralitate la nivelul unor actori intermediari, prin statuarea unui „nucleu dur” de pedagogi, didacticieni care să operaţionalizeze mai ştiu eu ce element programatic clamat de cei ajunşi în fruntea sistemului românesc de învăţământ. O veritabilă reformă presupune şi o anumită stabilizare a sistemului şi nu injoncţiuni permanente cu situaţii de „incertitudine”; se bazează şi pe continuitate, pe acumularea şi  păstrarea unor realizări în materie de idei şi resurse umane la care se vor adăuga, firesc, elementele de noutate.

Politicienii, din anumite puncte de vedere, mai mult încurcă decât ...ne ajută. Aceştia fie că se folosesc de problematica şcolară în campaniile electorale, fie că „se bagă” neprofesionist în fenomenologia internă specifică, dereglând mecanismele didactice fireşti, fie că neglijează pur şi simplu problema. Oricum, până una alta suntem bucuroşi că destui ne iau în seamă, cel puţin la nivel …retoric.  Credem că mai degrabă ei ar trebui să rămână „deasupra” sistemului, configurând doar deziderate, ţinte, proiecte de atins în loc să se convertească în actanţi sau diriguitori ai proceselor, lăsând-i pe alţii mai pricepuţi (experţii, practicienii educaţiei, dascălii) să transpună în fapt ceea ce ei gândesc. De bună seamă, aproape orice idee de politică educaţională poate fi absorbită de realitate dacă este „tradusă” corespunzător în acţiuni didactice, este corect operaţionalizată de către cei care se pricep la educaţie – cadrele didactice. Până la un punct, orice reformă ţine şi de factorul politic; de la un punct, însă, ea trebuie să devină apanajul celor care ştiu despre ce este vorba – profesorii, adevăraţii „tehnicieni” ai proceselor didactice. E ca şi în croitorie: comand unui meşter un costum după cum îmi place, dar îl las pe el să taie, să croiască, să configureze buzunarele, să potrivească nasturii sau căptuşeala…

Actul de politică educaţională se cere a fi secondat, complementat, girat de unul pedagogic, de o expertizare de specialitate, de o definire a lui în cadre strict tehnice. Actul de decizie educaţională, cu toate elementele ce îl predetermină, nu trebuie să fie nici “pur” politic, nici “strict” didactic. Acesta apare ca o joncţiune optimă dintre proiectul politic şi posibilităţile sale de realizare din punct de vedere tehnic. Didacticul acţionează ca o instanţă de remaniere (de validare, de cenzurare, chiar) a “visului” politic, a ceea ce se întruchipează la nivelul dezirabilităţii ideologice. Nu orice “închipuire” politică, cu privire la educaţie, poate fi transpusă factual. Nu orice proiect educativ este “primit”, “absorbit” de realitate. Acestea trebuie configurate în acţiuni şi proceduri specifice, didactice. Observăm astăzi că foarte mulţi “se pricep” în probleme de  educaţie. Prea mulţi amatori, oportunişti, impostori au invadat spaţiul deciziei educaţionale, fără a avea o competenţă în materie. Să spunem că didacticul, în acest caz, nu emite puncte de vedere; el nu dă, ci remaniază ceea ce este dat (de ideologia dominantă, legitimată şi devenită funcţională în urma alegerilor libere). Didacticul acţionează ca o mână care şterge, corijează, justifică, întemeiază, dă substanţă dorinţei dominante, validată politic şi sociologic.

Proiectul axiologic în materie de educaţie se creionează nu numaidecât din interior, de către “oamenii şcolii”, cu competenţele, dorinţele şi interesele specifice, ci şi din exterior, de către instanţe ce comandă învăţământului ce şi cât trebuie să facă. Exterioritatea alimentează şi prescrie sarcini, scopuri, obiective.  Din exterior, acestea se pot vedea mai clar. Din interior, însă, lucrurile se pot înfăptui mai bine şi în cunoştinţă de cauză. Interioritatea pune în acord realitatea cu finalitatea, lucrând şi funcţionând.

A lăsa numai cadrele didactice să decidă în legătură cu propriul câmp de probleme este tot atât de nociv cu a-i lăsa numai pe alţii, din afara sistemului de învăţământ, să hotărască asupra mersului lucrurilor. Şi în această situaţie, ar fi necesară o împletire şi o completare a competenţelor. Să se împlinească dezideratul menţionat mai sus începând cu acest an şcolar?

De la același autor

Ultimele din categorie