În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaș, rugându-L și zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Și i-a zis Iisus: Venind îl voi vindeca. Dar sutașul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai spune un cuvânt și se va vindeca sluga mea. Că și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și-i spun acestuia: Du-te, și se duce; și celuilalt: Vino, și vine; și slugii mele: Fă aceasta, și face. Auzind, Iisus S-a minunat și a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credință. Și zic vouă că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în Împărăția Cerurilor. Iar fiii Împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Și a zis Iisus sutașului: Du-te, fie ție după cum ai crezut. Și s-a însănătoșit sluga lui în ceasul acela. (Matei 8, 5-13)

Un număr însemnat de minuni, sau mai precis de vindecări miraculoase, este menționat de Sfântul Matei în capitolul al optulea, după ce Mântuitorul își încheie ampla sa Predică de pe Munte, unde învățase poporul despre rugăciune, post, atitudinea față de semeni și față de grijile lumii, raportarea omului la Dumnezeu și altele. Relatarea unei serii de minuni, după această învățătură extrem de folositoare, are menirea să atenționeze pe cititori că Iisus nu este doar un comentator iscusit al rânduielilor religioase, nu este doar un „rabbi”. Minunile sunt tocmai efectul practicării în propria viață a rânduielilor Legii, însă al unei practici corecte, în care nu primează respectarea arbitrară a unui cod, fie el legal ori moral. Legea este conectată la viața cotidiană. Așa se face că prima vindecare, după ce Domnul lasă pustietatea muntelui și intră în oraș, este una de efect. Iudeii nu prea aveau de a face cu cei de alte neamuri. Cel mult intrau în contact cu ei la nevoie, fie pentru că îi obliga societatea cosmopolită în care se aflau, fie că schimburile comerciale necesitau depășirea regulilor stricte. Romanii îndeosebi erau văzuți rău, reprezentând puterea ocupantă. Prin urmare, acești invadatori în nici un caz nu erau văzuți ca semeni, nu intrau în categoria „aproapele”. Cu atât mai mult stăteau lucrurile pentru un roman care era conducător de oști. Acest centurion, sau sutaș, ceea ce înseamnă că avea în subordine o sută de soldați cu care, desigur, controla prin forță o regiune, nu era nicidecum prea iubit de băștinași.

Evenimentul din Evanghelia acestei Duminici mai este povestit și la Luca (7, 1-10), respectiv la Ioan (4, 46-54). În varianta lucană mai este menționat un amănunt care aici lipsește: anume că Iisus a fost întâmpinat în oraș nu de sutaș, ci de bătrâni ai orașului care povestesc că sutașul cu pricina era prietenul lor, ba chiar le zidise sinagoga din oraș. Altfel spus, rigida relație dintre romani și iudei este aici depășită chiar de către liderii religioși locali. Revenind la firul istoriei acestei duminici, centurionul avea un slujitor care era pe moarte. Nu este specificat ce boală avea. Romanul Îl ruga pe Domnul să îl vindece, însă când Iisus a acceptat să îl ajute și a zis că va merge acasă la el, unde zăcea bolnavul, atunci centurionul a intervenit cu o cerere suplimentară. Poate nedorind să supere pe alții prin faptul că L-a făcut pe Învățător să intre în casa sa, a unui păgân, sau din alte considerente necunoscute nouă, Îl roagă pe Hristos să îi vindece sluga de la distanță. Și nu o face oricum, ci printr-o analogie. Spune că el, ca stăpân peste soldații săi, poruncește unuia să facă un lucru și acesta îl face, mergând acolo unde trebuie. Prin urmare, Îi cere lui Iisus să vindece în mod similar, asemenea unui stăpân care poruncește de la distanță. Hristos se miră de solicitarea acestuia și exclamă: „la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă”. Spunând aceasta, Domnul se referă la credința sutașului, aceea că stă înaintea unui Om având o putere cu mult peste cele obișnuite. Despre o anumită practică a vindecării de la distanță este vorba și în Vechiul Testament, dar nu chiar nemijlocită. Elisei îl trimite pe Neeman să se scalde de șapte ori în Iordan pentru a se vindeca de lepră (IV Regi 5), iar altă dată trimite pe sluga sa Ghehazi să pună toiagul său pe fața copilului șunamitencei, ca să îl învieze, dar nereușind, merge el însuși și cu greu îl înviază (IV Regi 4). Pe vremea Mântuitorului, existau vindecători și exorciști care săvârșeau vindecări trimițând un inel binecuvântat, o amuletă sau alte obiecte. Dar vindecarea „de la distanță” fără precondiții, asemenea celei de aici, este ceva cu totul nou și arată puterea dumnezeiască a Domnului, care poruncește creației fără a avea nevoie de intermediere sau chiar nefiind la fața locului. Credința romanului era așadar mai mare decât a iudeilor, fiindcă el Îl recunoaște profetic pe Iisus ca purtător al puterii dumnezeiești, ceea ce iudeii încă nu făcuseră.

Pe lângă exclamația de mirare, Domnul Hristos mai adaugă: „Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia Cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Aceasta este încă o profeție, însă venită chiar de la Iisus. El arată, în urma acestui exemplu de împlinire a legii omenești a grijii față de aproapele, care depășește bariera național-religioasă, tocmai universalismul creștinismului. Iudaismul era o religie națională: convertirile se făceau cu greu și, chiar și așa, convertitul nu era văzut ca un iudeu adevărat, moștenitor al legământului încheiat de Dumnezeu cu Avraam. Dar Hristos spune că la Dumnezeu vor veni mulți de la apus și la răsărit ca să stea la masă cu protopărinții. Așa cum Avraam a încheiat un legământ cu Dumnezeu, ca urmare tocmai a credinței sale în puterea dumnezeiască, tot la fel și popoarele lumii se vor bucura de mântuirea lui Hristos, tot prin credință. „Fiii împărăției” sunt iudeii care se considerau popor ales. Ei vor fi aruncați „în întunericul cel mai dinafară”, adică vor rata moștenirea raiului, neavând credință.

Din concluzia Mântuitorului este de învățat că a sta la masă în Rai cu Avraaam, Isaac și Iacov reprezintă un privilegiu dat nu de genealogie, ci de urmare a patriarhilor biblici în credința pe care ei au avut-o în puterea lui Dumnezeu. Tot la fel ca și iudeii, oricare dintre noi, creștinii, putem rămânem să batem la ușa Împărăției, dacă suntem doar creștini cu numele. Pașaportul pentru viața veșnică nu se obține pe baza unei rudenii de neam sau printr-o naștere oarecare, ci prin practicarea credinței. Îndată ce ne abatem de la ea, ne putem trezi că, la poarta Raiului, Sfântul Petru ne spune că pașaportul e expirat. Iar altora, pentru noi nefamiliari, poate cu altă culoare a pielii, de altă limbă, de altă lege, le poate spune că au primit viză specială. Fiindcă au crezut.