Vindecarea slugii unui sutaș roman. Nu pare cel mai bun prilej să se preaslăvească Dumnezeu în mijlocul poporului Său, Israel. Mai întâi, pentru că avem de a face cu sluga unei slugi. Sutașul, oricât de serios și binecuvântat ar fi, oricât de mare sprijinitor al poporului din Capernaum – precum și este acesta din Evanghelie – rămâne totuși reprezentantul Romei. E sluga, militară e drept, a stăpânitorului pe care israeliții nu îl văd dar care le-a schimbat în neliniște viața. Ori acest reprezentant al Romei cere lui Hristos, profetul din Nazaret, vindecarea unei slugi. Cine știe Scriptura știe că nu întâmplător se menține aici insistența pe relația slugă-stăpân ci pentru că deseori Domnul Hristos se numește pe Sine „Ebed-Iahve”, slugă a Domnului. Modul în care sutașul cere vindecarea omului său este atât de impresionant în ochii noștri încât, până astăzi, rostim cuvintele sale în canonul de Împărtășanie. Asemenea lui și noi recunoaștem că nu suntem vrednici să primim pe Dumnezeu-Omul sub acoperișul sufletului nostru și cerem vindecarea „din cuvânt”. E limpede că sutașul citește chipul Mântuitorului cu ochiul smerit al omului cu responsabilitate. Căci el are oameni cărora le spune „du-te” și ei se duc sau „vino” și ei vin. Nu dintr-o astfel de poruncă știe el că se ivește vindecarea. Din astfel de porunci de lucru se naște, cel mult, o ascultare de frică, una concentrată mai ales pe urmări. Ori el intuiește că rostirea de care dispune Hristos nu e una a fricii. Că este Iubirea care vorbește iubirii din noi, slăbănogită și firavă, a iubirii care vindecă răutatea și durerea și neîmplinirea.

Dialogul este plin de sens. Smerenia Domnului Hristos tresaltă de smerenia omului-sutaș. În fond, Cel dintâi este rob sutașului în aceeași măsură precum sluga lui conform legilor omenești ale timpului. Dar Domnul vede cum cinstea pe care i-o dăruiește Lui este una cu aceea dăruită „ordonanței” sale rânduită să-i slujească. Unitatea de cinstire îl face pe Domnul Hristos să-i acorde unitatea de vindecare prin care, până atunci, vindecase pe cei ai neamului Său. Unii spun că și sluga sutașului ar fi fost israelit reducând la un joc al vindecării ceea ce Părinții Bisericii vădesc a fi un moment al deschiderii către neamuri a Evangheliei Împărăției lui Dumnezeu. Se vede că Domnul folosește iară și „cele mai slabe” pentru a desăvârși întărirea propovăduirii Sale în mijlocul poporului. Un popor care se vădește că oricât ar urî pe romani nu refuză să recunoască bunătatea și disponibilitatea la credință a sutașului.

Prin Evanghelia aceasta învățăm cât de minunat deschide Dumnezeu Împărăția Sa tuturor celor care refuză lehamitea indiferenței. Cât de departe de orice lege duhovnicească poate fi acela care crede numai în cuvânt, nu și în duhul ce-l ține viu. Și cât de aproape de inima lui Dumnezeu sunt aceia care nu trăiesc din manifestarea funcției lor într-o bulă de indiferență ci folosesc poziția lor, desigur, uneori, câștigată cu efort și coerență de viață, pentru a umple de iubire rosturile dintre clipele de derută ale lumii. Sunt convins, astăzi mai mult ca oricând, că sutașul nu s-ar fi spălat pe mâini dinaintea poporului, asemnea lui Pilat din Pont, doar pentru a-și liniști conștiința de guvernator dinaintea unei religiozități scăpată mai degrabă din cercul de interese al lumii decât din linia de lumină a Legii. Cum cred, până astăzi, că sluga vindecată ar fi stat până în ultima clipă la picioarele crucii Domnului, vădind fidelitatea pe care o recunosc în orice bolnav cronic ce-și vede vindecarea în zorii unui nou început.

De ce aici, îndată după Rusalii, această Evanghelie? Pentru a ne învăța că omul poate mijloci dinaintea lui Dumnezeu pentru vindecarea omului. Că omul nu poate fi ridicat din păcat fără om. Și că, deseori, lucrarea Duhului nu este „conform legii” ci „conform iubirii”. Iar iubirea ridică din moarte! Când te vindecă Dumnezeu nu o face doar să vindece. El este Învierea. Și prin acesta deschide cale oricărui om spre propria înviere. Iubirea ridică nu doar din boală, ci și din moarte! Iar iubirea este Iisus Hristos!