De câțiva ani, în societatea noastră a izbucnit o nouă epidemie: tatuajele. Invazia de trupuri umane pictate are focarul localizat în mentalitatea neo-păgână care încearcă o re-vrăjire a lumii potrivit coordonatelor unei societăți post-moderniste. Unii o denumesc cu mândrie body-art sau arta modelării corpului, alții privesc fenomenul cu o oarecare lejeritate, considerându-l ca pe o modă care va trece și tocmai de aceea nu merită să îți pierzi timpul discutând pe seama lui. Articolul de față își propune să evidențieze fața nevăzută a ceea ce ni se impune să vedem, comentând, de pe poziție creștină, acest fenomen îngrijorător care are nevoie de o analiză atentă şi care nu trebuie lăsat să fie tratat în continuare ca un subiect distractiv sau în ton cu moda.

1. Premiza: Prima greșeală a unui creştin este judecarea semenului care s-a tatuat, iar cea de-a doua este indiferenţa exprimată vulgar: „Dar ce… s-a tatuat pe corpul meu sau pe cheltuiala mea?!” Prin urmare, dacă nu ai voie să judeci, dar nici să rămâi indiferent, atunci singura atitudine creştinească este aceea de a expune, cu iubire şi blândeţe, raţiunile pentru care un creştin nu are voie şi nici nevoie să îşi tatueze trupul pe care îl are de la Dumnezeu cu demnitatea înaltă de a-l sfinţi şi de a lucra aici, în trup, la îndumnezeirea sa. 

Să cugetăm puţin şi să ne întrebăm: este potrivit unei femei să etaleze pe gambă sau pe oricare altă parte a trupului semnul crucii? Acesta să fie oare înţelesul îndemnului pe care ni-l dă Mântuitorul ca „să ne purtăm crucea”? Un bărbat care şi-a tatuat pe mână „Matei 1, 23” pentru că se numeşte Emanuel, înseamnă că citeşte şi cinsteşte Scriptura? Oare câte capitole din Noul Testament citeşte zilnic? Chipul lui Hristos cu coroana de spini tatuat pe pieptul unui bărbat se poate traduce vreodată prin aceea că suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu sau că în acest mod participăm la Pătimirile Domnului Iisus Hristos? Cu toată seriozitatea şi bunătatea, suntem nevoiţi să recunoaştem că aceste acte nu numai că sunt nepotrivite, dar se apropie vertiginos de blasfemie şi batjocorirea atât a lui Dumnezeu, cât şi a persoanei umane.

2. Argumentele pentru care o persoană se tatuează sunt exprimate foarte scurt: „este o chestiune personală”, „un lucru ce mă priveşte doar pe mine”, „am doar unul singur”, „îmi sporesc stima de sine”, „am simţit nevoia ca să am un semn particular prin care să mă exprim”, „ca să arăt celorlalţi că sunt altfel”, „ca să mă valideze societatea”. Pe lângă acestea, două mi-au atras atenţia în mod special: „fac ce vreau cu trupul meu” şi „am vrut să îmi acopăr boala de piele”. 

Dacă le citim într-o anumită cheie, toate aceste motive se pot comprima la autonomie şi vizibilitate. Omul vrea să însemne ceva, să reprezinte ceva şi ajunge într-un fel să îşi dorească să poarte semnificaţii. Orice om vrea să fie semnificativ. Intenţia aceasta nu este rea, doar că este înţeleasă în mod eronat. Pe de o parte, se observă aici o neînţelegere a importanţei şi a valorii excepţionale a trupului (aşa cum o propovăduieşte Ortodoxia în mod magistral), iar pe de altă parte, există astăzi obsesia pentru acest cult al vizibilităţii promovat de societatea consumistă care îţi impune dorinţa de a te individualiza, însă propunându-ţi să fii deosebit în felul ei, care te duce la o atitudine de auto-idolatrizare. 

3. Cel mai serios motiv pentru care să nu îţi faci un tatuaj este acesta: tatuajul este păcat înaintea lui Dumnezeu. Păcatul înseamnă ruperea de Dumnezeu, neascultarea Lui sau ieşirea din comuniunea cu El. Este tatuajul un păcat? Sigur că da. Sfânta Scriptură ne oferă multe dovezi în această privinţă. „Pentru morţi să nu vă faceţi tăieturi pe trupurile voastre, nici semne cu împunsături să nu faceţi pe voi” (Levitic 19, 28). Doreşte cineva ceva mai clar decât această poruncă a lui Dumnezeu?! Găsim pe vremea lui Ilie un obicei păgân, idolatru, când proorocii lui Baal „strigau cu glas mai tare şi se înţepau după obiceiul lor cu săbii şi cu lănci, până ce curgea sânge” (3 Regi 18, 28). 

Noul Testament descoperă valoarea inestimabilă a trupului omenesc prin însuşi faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat. De asemenea, împotriva sloganului „fac ce vreau cu trupul meu” se ridică Sfântul Apostol Pavel care ne învaţă: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri… Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6, 19-28). Deci nu eşti tu proprietarul trupului tău, nu l-ai cumpărat de la vreun magazin, ci ai venit la viaţă numai în acest trup, ai crescut în el şi cu el, ai lucrat virtutea sau ai făcut păcatul în el şi, ce este mai important, vei învia şi te vei prezenta la Judecata universală împreună cu el. 

Trupul participă la toată activitatea duhovnicească a omului deoarece există o îmbinare perfectă între cele două componente care alcătuiesc natura umană: suflet şi trup. „Deci să nu împărăţească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneţi poftelor lui; nici să nu puneţi mădularele voastre ca arme ale nedreptăţii în slujba păcatului, ci înfăţişaţi-vă pe voi lui Dumnezeu ca vii, sculaţi din morţi, şi mădularele voastre ca arme ale dreptăţii lui Dumnezeu” (Romani 6, 12-13). În Ortodoxie, purtarea de grijă faţă de trup nu se rezumă la o simplă atenţie spre a împlini nevoile lui, ci urcă mult mai sus în înţelegerea realităţii că prin trup suntem „pecetluiţi cu Duhul” (Efeseni 1, 13); el nu este doar un obiect, ci are o dimensiune duhovnicească fiind creat spre asemănarea cu Dumnezeu, adică asemănarea se realizează prin virtuţi, iar acestea se lucrează în suflet şi trup. „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca o slujire a voastră cuvântătoare” (Romani 12, 1). Ortodoxia cunoaşte destinaţia superioară a trupului omenesc, aceea că Hristos la cea de-a doua venire „va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre, ca să fie asemenea trupului slavei Sale” (Filip. 3, 21). Pentru aceasta, suntem îndemnaţi ca „trupul să se păzească fără de prihană întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (1 Tesaloniceni 5, 23). După cum uşor se poate observa, Dumnezeu ne spune prin cuvintele Sale din Scriptură că nu există niciun argument şi nicio încurajare pentru a ne scrijeli trupurile. 

Nu stă în picioare nici răspunsul pe care l-am primit: „eu nu sunt religios, sunt spiritual”. Adevărul este că natura umană este formată din suflet şi trup, spiritul nefiind ceva deosebit de suflet, ci spiritul reprezintă „funcţiile superioare ale sufletului, dedicate mai puţin îngrijirii trupului şi mai mult gândirii care se poate înălţa până la gândirea Creatorului său”[1]. Tatuajul este o dovadă că acela nu este „spiritual”, căci se preocupă mai mult de material, are în vedere o aplecare hedonistă şi o modelare narcisistă a trupului pe care îl tratează ca pe un obiect. Pictura pe trup este o relaţie cu o realitate finită şi omul nu se va mulţumi niciodată cu ceva limitat. 

„Da... ştiu că este păcat, dar mi-l asum!”. Ce înseamnă să asumi păcatul? În niciun caz nu înseamnă să îl arăt oamenilor ca o podoabă şi să mă mândresc cu el, ci asumarea presupune o părere de rău pentru această cădere, o durere şi o întoarcere la Dumnezeu cu pocăinţă. Nu înseamnă să adaugi la acesta şi păcatul mândriei!

4. Tatuajul este, de fapt, un gest plin de contradicţii

Pe de o parte, tatuajul provine din religii naturiste care zeifică natura, fenomenele naturii şi animalele şi susţin că omul este doar un trup redus la ceea ce se vede, fără nicio dimensiune spirituală sau duhovnicească şi, prin urmare, se poate dispune de acesta după bunul plac. Pe de altă parte, povestea sugerată prin tatuaj se potriveşte concepţiei spiritualiste care înţelege trupul ca pe un avatar al sufletului, o închisoare temporară a spiritului, ajungând iarăşi un obiect care nu mai trezeşte niciun respect.

Aruncând o privire asupra provenienţei tatuajelor, vom constata faptul că acestea îşi au originea în culturi şi religii păgâne: Polinezia, Noua Zeelandă, China, Japonia, Thailanda, Mexic. Vikingii erau cunoscuţi pentru tatuajele lor care indicau statutul social şi abilităţile războinice. Se pare că însuşi termenul „tatuaj” provine de la „tataw” care înseamnă ornamentare sau inscripţionare, inspirat de sunetul acelei baghete ascuţite (ta-ta-ta) care era lovită de către un vraci atunci când aplica desenul pe trup. În majoritatea cazurilor, desenele reprezentau simboluri inspirate din natură prin care se dorea exprimarea în trup a unui ritual de trecere la vârsta adultă sau animale purtătoare de noroc şi alte obiecte care ofereau „protecţie” împotriva duhurilor rele. 

În istoria creştină aflăm numai două cazuri de credincioşi care să poarte pe trup o inscripţie, însă motivul era cu totul altul. În primele trei secole de prigoană asupra creştinilor, aceştia îşi făceau un semn distinctiv şi ascuns, o cruce mică desenată la mână, între degetul mare şi cel arătător. Acesta se făcea nu pentru noroc (care nu există) şi nici pentru mândrie (de care trebuie să fugi), ci ca să nu fie prinşi de păgâni şi persecutaţi. Apoi în secolele 7-8, unii creştini îşi însemnau pe mână o cruce, de data aceasta de frica musulmanilor, iarăşi nu ca să iasă în evidenţă sau ca o podoabă, ci pentru că ştiau că, dacă vor fi descoperiţi de musulmani, vor fi omorâţi, dar măcar să fie îngropaţi creştineşte dacă se vor găsi trupurile lor.

5.  Din punct de vedere psihologic, tatuajul exprimă nevoia unora de a se ascunde ca entitate personală. Aceştia vor să fie unici, dar ajung să devină fără imagine pentru că se amestecă unui model conformist. Tatuajul devine un act de conformitate care elimină unicitatea persoanei. Acest tip de comunicare în spaţiul social a propriei poveşti, folosind conceptul narativ-corporal, dezvăluie nevoia nerealizată de afiliere. De fapt, tatuajul este făcut pentru ceilalţi, să vadă alţii că tu ţi-ai înscripţionat o cruce sau o floare după ureche sau în spatele capului. Tu nu vezi acolo, ci alţii trebuie să vadă!

Mai mult decât atât, tatuajul descoperă fie o obsesie a autocontrolului biologic, fie este expresia unei senzualităţi exacerbate prin care omul intră în mod inconştient într-o competiţie pentru vizibilitate. Alteori, modelarea corpului în stil new-age se manifestă la persoane cu componente depresive care încearcă să-şi strige sau să-şi ascundă durerea. În spatele acestor desene trebuie să fie altceva: o mascare a unei suferinţe sau o emoţie. Aşa se poate explica motivul pentru care unii părinţi îşi tatuează numele copiilor sau zilele de naştere ale acestora. Ceva ciudat se întâmplă: care părinte uită numele sau ziua în care viaţa lui s-a schimbat total prin primirea unui dar incomensurabil de la Dumnezeu în persoana copilului?! La oamenii credincioşi, numele copilului se alege de către părinţii care se roagă la Dumnezeu şi se consultă cu naşii, ca apoi la opt zile de după naştere să se citească de către preot „Rugăciunea de punere a numelui” ca semn că Dumnezeu te ia în serios de la început şi stabileşte o relaţie inter-personală cu tine pentru veşnicie. De aceea, numele copilului nu trebuie tatuat pe mână, ci se scrie în certificatele de naştere şi de botez, dar mai ales în inima părintelui iubitor şi responsabil înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea copilului.

Fenomenul poate fi privit şi din perspectiva vârstei celor care şi-au făcut tatuaje: tineri abia trecuţi de adolescenţă care vor să pară „cool” în faţa colegilor, adulţi care îşi dau seama ce au făcut şi răspund cu oarecare jenă: „l-am făcut la tinereţe când nu ştiam multe”. Cu tristeţe am observat, însă, persoane trecute de şaizeci de ani care nu vor să-şi poarte vârsta şi asociază tatuajul cu un comportament tineresc, când de fapt în spatele acestei acţiuni se află teama de îmbătrânire şi frica de moarte. Aceleaşi motive stau la baza celorlalte gesturi ale societăţii de consum cum ar fi modelarea chirurgicală a chipului, modelarea sportivă-ludică a corpului şi obsesia pentru sănătate prin consumul de medicamente şi speranţa rămânerii în paradisul pământesc inventat[2].

6. Îngrijorări medicale

Pe site-ul PubMed sunt publicate articole de specialitate care arată avertismentele medicilor referioare la multiple complicaţii şi reacţii ale pielii cauzate de tatuaje. S-a scris mult pe această temă, dar nu este suficient popularizată îngrijorarea medicală[3]. Reacţiile adverse afectează calitatea vieţii:

În primul rând, mici particule de cerneală pot pătrunde mai adânc în derm şi pot fi preluate de sistemul limfatic. Îndepărtarea tatuajelor prin procedura cu laser provoacă cicatrici şi, de fapt, nu îndepărtează cerneala din corp, ci o sparge în nanoparticule care sunt transportate prin organism şi stocate în ganglionii limfatici. 

Prin înţepături repetate se traumatizează pielea, apoi prin introducerea cernelii la 1-3 mm, se distruge bariera cutanată şi apare o reacţie inflamatorie (de apărare împotriva unui agent străin). Prin această distrugere a barierei epidermice, persoana tatuată este predispusă la infecţii. Complicaţiile de tip infecţios (bacterii, virusuri sau fungi) au convins medicii din mai multe ţări să nu permită donarea de sânge de la persoanele care s-au tatuat la o perioadă de 4 luni-1 an, tocmai ca să nu se răspândească posibilele infecţii.

S-au constatat reacţii faţă de cerneală care pot duce la necroza dermului. De asemenea, există reacţii alergice acute, care apar imediat, şi cronice, care rămân în timp, iar tatuajul poate determina manifestarea bolii cronice de piele a unui pacient extinzându-se şi pe alte suprafeţe. Tocmai din această cauză este foarte periculoasă acoperirea prin tatuare a unor boli de piele sau aluniţe, semne din naştere, hemangioame. Prin tatuaj creşte riscul de sarcoidoză, o boală rară care constă în creşterea numărului de celule inflamatorii şi se formează granuloame la nivelul plămânilor şi a ganglionilor limfatici. Sarcoidoza apare atunci când sistemul imunitar este suprasolicitat prin expunerea la infecţii repetate.

De asemenea, au fost semnalate reacţii papulo-nodulare şi inflamaţii diferite din punct de vedere histopatologic. Au fost descrise câteva cazuri de asociere între tatuaje şi neoplasm cutanat. Cu toate că nu a fost stabilit clar raportul de cauzalitate dintre cancer şi tatuaj, merită să rişti apariţia unui cancer de piele? Zona acoperită de tatuaj poate masca anumite boli dermatologice sau poate împiedica descoperirea la timp a unor forme de cancer, din simplul motiv că nu se mai pot observa modificările de culoare ale pielii. 

Tatuajele aduc dificultăţi medicale pe termen lung. Investigaţiile RMN pot fi afectate de tatuaje cauzând arsuri locale din cauza particulelor metalice din cerneală, totodată fiind pusă la îndoială şi acurateţea rezultatelor la persoanele tatuate.

Foarte important este avertismentul de a nu se expune la soare pielea tatuată, însă acesta vine în contradicţie flagrantă exact cu motivul pentru care cineva se tatuează: ca să expună altora, toată vara, desenele marcate pe trup.

Toate aceste informaţii concluzionează că medicina sprijină şi confirmă teologia. Altfel, totul este contradicţie: mergi la sala de sport, apoi ieşi să fumezi; devii obsedat de mâncare „bio”, dar îţi faci tatuaje. Nu boala să te sperie şi să te convingă să nu îţi faci tatuaj, ci conştiinţa curată înaintea lui Dumnezeu şi respectarea darului sănătăţii vieţii. Patima este iraţională şi se vede aceasta din faptul că nici multiplele avertismente de pe pachetele de ţigări nu îi opresc pe unii de la cumpărarea lor. Trupul este finit şi când se termină pielea de pictat, spre ce se va mai îndrepta patima?!

7. Sfaturi şi concluzii

- Deja eşti unic! Nu te mai chinui să devii ceea ce eşti deja! Nu strica unicitatea şi importanţa pe care le ai de la Dumnezeu! Din moment ce ne-a creat, noi suntem semnificativi pentru Dumnezeu! El te-a creat unic din iubire şi în mod gratuit, iar tu vrei să fii diferit cu preţul păcatului şi al bolii?

- Trupul unui creştin, prin Taina Sfântului Botez, este consacrat lui Dumnezeu, iar prin Taina Mirungerii este pecetluit cu darul Duhului Sfânt, este însemnat cu semnul Sfintei Cruci, deci aparţine lui Hristos. Noi trebuie să ne sfinţim, trupurile trebuie să ajungă sfinte moaşte,  menirea noastră este să devenim icoane vii, sfinţi pictaţi cu trupul îndumnezeit.

- Nu-ţi batjocori trupul! Fii raţional şi cunoaşte că tatuajul nu este o modă! Este doar o mare iluzie. Dovada reiese din faptul că moda trece, iar tu rămâi cu desenele. Toţi ştim că moda trece, că nu se mai poartă pantalonii evazaţi şi blugii rupţi. Ce faci cu ei? Îi duci la reciclat. Însă trupul este mai mult decât o haină: pielea nu se reciclează. Da, este adevărat: tatuajele se scot, însă costă mult, procedeul doare tare şi lasă cicatrici. Ştiind aceasta, vei da înapoi şi vei renunţa să îl mai scoţi pentru că deja te-a costat mulţi bani şi vei mai suporta şi durerile îndepărtării lui. Astfel, vei sta cu el toată viaţa, aşa demodat, cu pielea căzută şi cu desenul care nu se mai înţelege ce a vrut să reprezinte. Vei simţi consecinţele „pe pielea ta”. 

Moda trece, dar tu rămâi cu urmele, deoarece pielea nu va reveni la aceeaşi frumuseţe ca înainte de tatuaj. Desenele nu vor mai arăta la fel când pielea va îmbătrâni şi nici nu vei mai recunoaşte imaginea tatuată la vârsta de douăzeci de ani. Deci nu e o modă, este un păcat, un act care aduce boli, un semn al imaturităţii şi o dovadă a unei iubiri neraţionale pentru trup.

- Evidenţiază-te cu ceva util societăţii, frumos din punct de vedere obiectiv şi necesar pentru mântuire! Trupului uman nu-i lipseşte nimic, nu este un simplu obiect, ci materie subiectivizată demnă de respect şi iubire, pe care avem obligaţia de a-l îngriji, ferindu-l de degenerare şi menţinându-l curat şi sănătos.

- Grija pentru trup şi suflet este o datorie creştină: trebuie să avem un suflet curat într-un trup transfigurat, nu desfigurat. Când sufletul părăseşte trupul, la ce îi mai folosesc găurile mari din urechi, cerceii din nas, buzele injectate şi tatuajele de pe corp?!

- Aici, de fapt, nici nu mai contează faptul că nu cunoşti limba latină, dar îţi tatuezi un dicton latinesc sau vreo ideogramă japoneză despre care bănuieşti că înseamnă ceva.

- Tatuajul este făcut de tine, pe tine, cu banii tăi sau ai părinţilor, dar nu pentru tine, ci pentru altul. Dovada este că şi iarna cel tatuat merge prin mall în pantaloni scurţi şi tricou, ca ceilalţi să vadă rezultatul autonomiei lui imprimat pe piele.

- Uitaţi-vă şi analizaţi din ce culturi şi religii provin tatuajele: numai din religii păgâne, cărora  noi, creştinii, avem datoria să le descoperim pe Hristos – Lumina lumii şi viaţa dumnezeiască pe care El a adus-o oamenilor. 

- Avem modele după care să ne conformăm şi anume sfinţii Bisericii. Să ne alegem ca model de urmat în viaţă pe cineva care nu poate să mai păcătuiască, pe cineva care L-a cunoscut şi iubit pe Dumnezeu şi care ne ajută şi pe noi să nu păcătuim şi să ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu cu trupul transfigurat de harul divin. 

- Dacă ţi-ai făcut deja un tatuaj mic sau mare, îndemnul meu este acesta: dacă este mic, scoate-l şi şterge de pe trupul şi din mintea ta orice faptă care nu-i place lui Dumnezeu. Viaţa adevărată este numai aceea trăită potrivit Evangheliei lui Iisus Hristos. Dacă tatuajul este mare, poţi să îl îndepărtezi. Dacă este extins pe tot corpul şi nu se mai poate îndepărta, pocăieşte-te şi roagă-te precum regele David în Psalmul 50: „că fărădelegea mea o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea”. Cu fiecare privire asupra propriului trup, să mai faci o metanie cu părere de rău pentru păcatul săvârşit, spovedeşte-te, revino lângă Dumnezeu şi adu-ţi aminte de viaţa păcătoasă cu scopul ca de acum să te fereşti de ea şi pe tine şi pe semenii tăi.