Aşteptările părinţilor filocalici de la discipolii lor

În Filocalia, atât părintele duhovnicesc, cât şi ucenicii săi sunt nişte practicieni şi nişte cercetători.

În Filocalia întâlnim un extraordinar model al discipolatului creştin. Discipolatul este marele secret al succesului paideii filocalice. Ivirea și lucrarea discipolilor i-au animat pe părinţii duhovniceşti, i-au determinat să iasă din confortul liniştii proprii, i-au alimentat cu dileme ce nu le-ar fi trecut altfel prin minte, i-au stimulat să producă opere. Discipolii au fost cei care au absorbit gândirea şi simţirea magiştrilor, au fost cei care au perpetuat memoria învăţătorilor lor. Totuși, trebuie afirmat și faptul că, în preajma unui părinte duhovnicesc, discipolul nu căuta o idee abstractă sau un concept despre Dumnezeu, ci participarea la un „eveniment existențial” (Pr. Gheorghe Popa). Școala părinților filocalici se prezenta ca o „ofertă a unei progresii de experiențe cognitive, acționale și afective determinate și dirijate în mod intenționat spre valori (axiologic)” (Romiţă B. Iucu).

Desigur, de la un punct, operele autorilor filocalici au avut un traseu autonom, în unele cazuri născând ele însele discipoli acolo unde nu mai exista (ori nici nu existase) vreo linie de descendenţă. Însă, în punctul critic al turnării experienţei în concepte a trebuit să existe întotdeauna întrebarea, cererea sau provocarea unui discipol. Experienţa părinţilor duhovniceşti, înveşmântată în limbaj, a suscitat interesul în epocă, şi mai are chiar şi astăzi valoare, tocmai pentru că în procesul de conceptualizare s-a ţinut cont atât de relieful sufletesc al celui căruia i se adresa răspunsul, cât şi de numitorul comun uman. Părinţii filocalici sunt foarte atenţi la aceste două aspecte, demonstrând astfel convingerea importanţei transmiterii conţinutului în acord cu nivelul receptorului, dar şi un anumit simţ al obiectivităţii, un reflex de a trece în planul secund cât mai mult din ceea ce, just sau injust, ar fi putut fi catalogat ca subiectivism, fiindu-le clar „că ceea ce e rar nu e lege” (Nichifor din Singurătate, Filocalia VII).

Părinţii filocalici afirmă adesea că acele experienţe care ies din sfera comună nu trebuie comunicate ori valorizate (nici măcar la nivel personal). Petru Damaschin (sec. XI-XII), de pildă, oferă o foarte interesantă definiție a cunoașterii științifice, ce trebuie obligatoriu fundamentată pe experienţa comună ori pe pe afirmațiile Sfintei Scripturi: „Cunoscătorul nu trebuie să-și fixeze un înțeles al său, ci să aibă totdeauna mărturie Sfânta Scriptură sau firea lucrului. O cunoștință care nu le are pe acestea nu e cunoștință adevărată, ci viclenie și amăgire”.

Finalitatea discipolatului filocalic consta într-o formare a ucenicior prin ridicarea lor la nivelul de părinţi duhovniceşti. Totuşi, despre acest obiectiv se aminteşte foarte rar. Motivul e simplu: în viziunea filocalică, magisteriatul nu este un obiectiv în sine, ci un derivat al atingerii unui anumit prag valoric personal. Părinţii filocalici nu-şi învăţau discipolii cum să devină, la rândul lor, magiştri, pentru că asta ar fi însemnat să aşeze secundarul înaintea esenţialului. Părinţii filocalici erau preocupaţi de edificarea persoanei discipolului, de maximizarea tuturor potenţialităţilor sale. Magisteriatul nu intra în mod expres în sfera lor de interes, pentru că gândirea lor nu era impregnată ideologic ori instituţional şi nici nu era delimitată ori îngrădită de obiective şi termene fixe.

Însuşi termenul de educaţie, în înţelesul actual, este relativ sărac în raport cu paideia filocalică, mai corectă fiind sintagma împreună-cercetare. În Filocalia, atât părintele duhovnicesc, cât şi ucenicii săi sunt nişte practicieni şi nişte cercetători, însă părintele duhovnicesc, în virtutea unei experienţe superioare, are o autoritate şi o capacitate discursiv-teoretică superioare.

Părinţii filocalici erau mai degrabă interesaţi de atingerea unui nivel cât mai înalt de valoare umană ceea ce, în concepţie filocalică, presupune încadrarea pe traseul despătimire, (i)luminare, îndumnezeire. Odată însuşită această traiectorie, ei credeau că difuzarea valorii se produce spontan, că valoarea umană autentică (ce trebuie să coincidă, măcar în parte, cu sfinţenia) are în ea însăşi o capacitate electrizantă şi o forţă formativă superioară oricăror reţetare pedagogice. Altfel, dacă această traiectorie axiologică nu era însuşită, orice eventuală discuţie despre magisteriat ar fi fost cel puţin o pură pierdere de vreme, dacă nu chiar simptomatologie demagogică ori discurs de camuflare a unei dorinţe de putere.

De la același autor

Ultimele din categorie