Înainte de a fi Apostoli, sunt convins că atât Chefa cât și Saul vor fi fost niște iudei dedicați familiei și iubirii lui Dumnezeu. Unul pescar din coasta Mării Tiberiadei, din Betsaida, dar cu loc de trai în Capernaum. Cetatea ce avea să devină locul central al lucrării de propovăduire a Domnului Hristos. Celălalt din Tarsul Ciliciei, cetate cunoscută pentru diaspora sa evreiască și în care tânărul Saul ucenicea pentru a fi făcător de corturi. Nimic din personalitatea lor nu anunța că vor schimba lumea prin credința lor, prin viața lor dedicată Domnului Hristos. Poate că ceva mai bătrânul Chefa s-ar fi impus în mijlocul gălăgioșilor pescari galileeni. Simpli și hotărâți, sclipitori în liniște, căci altfel cum ar fi putut înfrânge auzul fin al peștilor ori susurul ca de izvor al curentului ce purta cu îmbelșugare peștii spre țărm. Iar Saul, om dedat muncii manuale migăloase, s-ar fi impus drept un bun croitor de corturi între oamenii cetății sale, parte statuați de ani buni acolo parte beduini ce urcau dinspre țărmul mării spre mijlocul continentului urmând căi numai de ei înțelese prin praful ce se așternuse peste urmele de milenii ale imperiilor și civilizațiilor din locurile acelea. Fără să știe, cei doi desemnau efigia bărbatului iudeu. 

Pe cel dintâi, Chefa, numindu-l Petru, Domnul îl smulge dintre năvoade să-l facă pescar de oameni. Îl așază în ipostaze grele și îl călește. În furtuni – pe care credea că le domină prin bărbăție – ori în gestul simplu, al pescuitului, unde Hristos Domnul îl învață să arunce plasa „contra curentului”. Mereu zgomotos dar și extrem de empatic, Petru desenează pe ridurile sale întreaga așteptare a poporului simplu, care dă năvală în Împărăție. Chiar când trădează, ascunzând apartenența la „grupul Iisus”, atunci, în curtea casei lui Caiffa, Petru este înduioșător prin iubire. Plânsul lui te topește, alergarea lui la Mormânt e forma cea mai tandră de pocăință, de părere de rău. 

Pe cel de-al doilea, Saul, numindu-l Pavel, Hristos Domnul îl scoate din praful drumului spre Damasc ca dintr-o colimvitră, îl mișcă din ordinea logicii fariseului cărturar în logica Împărăției. Personal am avut mereu senzația că mai mult decât Pavel e greu să spui despre trăirea cu Hristos, în Hristos a vieții. Destins și aspru deopotrivă, Pavel se vădește un croitor de cort plin de râvnă, iar cortul mărturiei lui este Biserica lui Hristos Cel Înviat. Plin de lumină coase laturile cortului cu mătasea unei culturi elenistice a cuvântului desăvârșit asumate dar trece din pragul filologului în acela al teologului mărturisitor știind sincer că Evanghelia lui Hristos nu poate fi decât pe viață și pe moarte. Fără rezerve și frici. 

De aceea îi văd pe amândoi drept doi Oameni-Duminică. În jurul lor se poate recompune oricând istoria Bisericii Primare, prin ei rostirea trece dinspre aroganța interpretării talmudice în cutezanța mărturiei celui care a văzut, a auzit, a trăit. Ei nu vorbesc numai din memoria culturii căreia aparțin ci și din ceea ce văd, din „contactul vizual” cu Dumnezeu-Omul. Strălucesc de bucuria Învierii în toate călătoriile lor. Petru câștigă Evangheliei nu dar pe păgâni ci și sufletele celor asemeni lui credincioși. Pavel ține ca Soarele Hristos să fie văzut de toți cetățenii lumii pe care o străbate, teribil globe-trotter parcurgând o hartă numai de le și Dumnezeu știută. La vremea vitezei de acum ar merita să revedeți cu GPS-ul pornit cât și cum un om care nu pare să fi avut o sănătate excelentă – mereu vorbește despre un ghimpe în trup ca despre o suferință – a reușit să construiască una dintre cele mai ample rețele de comunicare în care a unit inimile celor care iubesc pe Iisus Hristos. Atât de umani și atât de mult statuați într-un eroism al smereniei și cumințeniei. Ei înțeleg mai bine ca oricine la ce chemare i-a făcut Iisus Hristos părtași. Par doi delfini ce se zbat în plasa lui Hristos pentru ca, cedând îmblânzirii Iubirii întrupate, să devină corăbii purtând peste furtuni încredințarea Împăratului Ceresc. 

Oameni-Duminică. Oameni-Sărbătoare. Apostolii lui Hristos prin care citim apostolia drept o jertfă ca răspuns unei chemări. Ce strașnică voce i-a chemat de le-a schimbat condiția lor ontologică? În ce mod au ars asemeni unui rug aprins fără a se mistui decât la vremea în care misiunea lor s-a împlinit în creșterea ucenicilor lor duhovnicești pentru a duce Evanghelia către Împărăție, ca o restituire, pusă în mâna Celui Care este Evanghelia? Nu vom ști răspunsuri întregi niciodată. Dar le intuim profilul în fiecare sfânt mărturisitor, în fiecare minte luminată a mărturisirii Evangheliei, în fiecare spirit aprins spre împlinirea cu râvnă a ridicării unui locaș-cort. Ori a umplerii cu lumină a unei lumi indolente, plictisite să fie. La vremea de acum a furiilor și a sărăcirii de bine, Sfinții Petru și Pavel sunt măsura profilului celor care ar putea îndrăzni să ne salveze din indolență, răutate și jumătate – de măsură în plinirea umanului din noi. 

Înainte de a fi sfinți au fost oameni căutând sfințenia. Aflând-o au rămas oameni-Duminică, oameni sărbătoare. Să ne bucurăm așadar! Urmându-i!