„Azi, ca un sfânt dintr-o icoana veche,
Blând îmi răsai cu fața ta blajină,
Cu zâmbet bun, cu ochi cuminți și limpezi,
Strălucitori de lacrimi și lumină.”

În fiecare an, pe 29 iunie, îi cinstim pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel, iar îndată, la finele cireșarului, îi proslăvim pe toți Sfinții Apostolii care au luminat lumea prin lumina dumnezeieștii Evanghelii.

Legat de această sărbătoare în anul 1927, la București, s-a pus temeliile AGIRO - Asociația Generală a Învățătorilor din România, care și-au stabilit sediul, poate nu întâmplător, pe strada Sfinții Apostoli nr. 14, București. A fost data la care asociația nou constituită fixa tradiția împământenită din bătrâne vremuri ca în 30 iunie să fie serbată Ziua Învățătorului din România. Inspirată și înțeleaptă decizie!

Asemenea Sfinților Apostoli ei, învățătorii, au trudit și trudesc spre a lumina și descoperi frumuseți ale spiritului în sufletele nevinovaților învățăcei care pășesc și astăzi ca și noi oarecând pe băncile școlii, cu sfială, cu teamă de necunoscut, dar și cu încrederea strecurată în plăpândele lor suflete de învățătoarea, învățătorul, care îi primește în clasă, îi ordonează în bănci, pregătindu-i astfel pentru patru ani de muncă, de cercetare, de bucurii, de poticneli, dar și bune nădejdi întru izbândă.De-a lungul anilor, prin munca sa, învățătorului i-au fost recunoscute, deși uneori măcar formal, meritele. Fiind supranumit în timp dascăl, apostol, învățător, profesor, omului de la catedră i s-a dedicat o zi în care inimile noastre se îndreaptă către cel care a vegheat la urcușul nostru către OM, omenie, la cel care prin truda sa, prin atenția și prin sensibilitatea cu care se ocupă de puiul de om și-a dobândit în sufletul fiecăruia dintre noi primul loc alături de părinți - tata și mama, învățător și învățătoare.

De ce și-au ales această zi de celebrare învățătorii de odinioară?

Toți cei 12 Apostoli ai Domnului nostru Iisus Hristos s-au nevoit a răspândi, până la marginile lumii, dreapta credința creștină, și a vesti tuturor neamurilor pământului pe Hristos-Dumnezeu, chemându-le pe toate la lumină și mântuire. Și învățătorii sunt tot un fel de apostoli, de trimiși. Cu aceeași râvnă, cu aceeași devoțiune ei sunt chemați să risipească întunericul din noi și lumineze suflete făcând din catedra școlii un veritabil „altar” de jertfă. Răbdare, stăruință, îngăduință, măiestrie sunt doar câteva din ofrandele pe care învățătorii le așează cu generozitate pe acest altar al școlii.

Regimul comunist nu „a arestat” Ziua Învățătorului. Cu toate că sărbătoarea a fost desprinsă de semnificația religioasă, totuși înțelepții dascăli au știut să păstreze legătura dintre actul educației și misiunea apostolică consfințită de prăznuirea celor 12 Sfinți Apostoli ai  Mântuitorului Hristos.

După 1990 s-a tot încercat a se stabili alte date pentru a omagia pe dascălul școlii românești fără succes, cred, căci acestea au fost și sunt încercări palide de a desprinde cultura de cult. Dar se uită că impactul extraordinar între cult și cultură a creat de-a lungul istoriei poporului român valori inestimabile, care confirmă odată în plus că o credință sprijinită de cultură poate da naștere unei cândva nesperate simbioze. La fel, o cultură plămădită în vatra credinței și frumuseții spirituale a unui popor, sprijină credința, năzuințele duhovnicești ale acestuia. Deși distincte cele două noțiuni se întrepătrund și se conțin reciproc. Cei care sunt responsabili cu inconsecvența serbării zilei Învățătorului au uitat sau poate că nici nu știu zicerea unui mare gânditor, A. Rademacher: „die Seele Kultur ist die Kultur der Seele” (sufletul culturii este cultura sufletului).

Fiindcă se apropie această binecuvântată zi vă invit să ne amintim de icoana blândă a învățătorului, învățătoarei noastre, „domnul sau doamna Trandafir” care a înseninat copilăria fiecăruia dintre noi. De aceea am și început aceste rânduri cu emblematicele versuri ale poetului Octavian Goga. Da! învățătorul este ca un sfânt dintr-o icoană veche. Oricâte mari funcții am avea, oricâți bani și bunuri am acumula, oricât de celebri am fi, rămânem tot învățăcei ai doamnei sau domnului învățător. Luați de iureșul acestei lumi, de grijile atât de mari și obsedante uităm să ne mai amintim de cei care odinioară ne-au purtat mâna stângace pe foaia neprihănită învățându-ne să așternem pe ea graiul dulce românesc.

Dovezi neclintite de iubire și recunoștință pentru dascălii școlii

Acum câțiva ani am fost chemat să slujesc la înmormântarea unei învățătoare din urbea Iașului. Era o bună prietenă a profesoarei mele de română  din școala generală pe care o cunoscusem și eu. Era pogorâtă parcă dintr-o altă lume. Un chip blajin și cuminte, cu mulți ghiocei pe sub tâmple venerabila învățătoare purta cu sine povara unei frumoase slujiri a învățământului românesc. În drum spre capitala culturală a Moldovei îmi imaginam că va fi foarte multă lume. Sute de foști elevi vor veni să o conducă către Cer pe cea care, odinioară i-a condus către lumină. Vă mărturisesc că, intrând în biserică, am trăit un dublu sentiment de tristețe. Pe lângă întristarea firească pricinuită de o vremelnică despărțire, m-a cuprins și o profundă mâhnire, dar și indignare. Rudele, câțiva vecini, colegi și foarte puțini foști elevi străjuiau catafalcul cândva apreciatei dăscălițe. În cei peste 30 de ani de slujire acea învățătoare a avut mulți novici, care probabil că nici nu mai știau sau nici nu mai erau interesați de viața, bucuriile sau mâhnirile doamnei lor învățătoare, care în acea zi a fost de două ori înmormântată: la propriu, coborâtă în pământ, iar în chip figurat, cufundată în uitare și ignoranță  de elevii ei.

Dacă aruncăm o scurtă privire în literatură vom găsi dovezi neclintite de iubire și recunoștință pentru dascălii școlii. Să ne amintim câteva dintre aceste icoane de lumină și frumusețe: Aron Pumnul pe care Mihai Eminescu îl numește luceafăr și dalbă stea. Apoi, cine poate uita pe Domnul Trandafir, celebrul învățător a lui Mihail Sadoveanu? Romancierul, cu arhicunoscuta-i măiestrie, i-a creionat un memorabil tablou prin cuvinte alese: „…ca domnul învățător au fost poate mulți. Și toți, dragă prietene, când te gândești bine, au fost niște apostoli, care au îndurat sărăcie și batjocură, care au trecut printr-un vifor de nemulțămiri și vorbe grele, și care totuși au izbutit să-și împlinească cu bine menirea. Domnul nostru ne-a învățat rugăciuni, ne-a învățat cântece așa de frumoase pentru copilăria și sufletele noastre; ne-a învățat să credem în trecutul și vrednicia noastră; ne-a învățat multe lucruri de care aminte nu ne mai aducem, dar care au rămas în fundul sufletului nostru ca semințe ce au înflorit bogat mai târziu.”

De asemenea, în poezia Dascălul, Octavian Goga, aduce învățătorului un sublim omagiu  căci, „prin potopul veacurilor negre/ ne-a luminat cărările pribege”. La fel, Ion Creangă, în memorabilele  Amintiri, face pomenire  cu emoție de primul săuînvățător, bădița Vasile, „un holtei zdravăn, frumos și voinic”. Poate că de aceea, mai târziu, ilustru povestitor, la răscruce de drumuri, va alege să slujească nu doar la altarul Bisericii, ci și la cel al școlii, devenind el însuși un iscusit învățător.

Așadar, să ne amintim de cei care ne-au sădit sămânța cunoașterii în suflete. Să le batem  la ușa sufletului cu o floare a recunoștinței, iar dacă s-au mutat în Cereștile locașuri să le aprindem o lumânare care, cred că imită cel mai bine viața și misiunea unui dascăl: arde ca să facă lumină în jur.

Celor care slujesc aceste „jertfelnice” ale culturii și educației românești le așez lângă inimă cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „nu există artă mai frumoasă decât arta educației. Pictorul sau sculptorul fac figuri, fără viață, dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el, se bucură și oamenii, se bucură și Dumnezeu” și le doresc să aducă cât  mai multe bucurii lui Dumnezeu și oamenilor prin chipurile pline de viață  și scânteietoare pe care le modelează în  sufletele școlarilor.