În miezul verii, Sfinții Ioan, Zaharia și Elisabeta vestesc Nașterea Domnului

Zaharia este la rândul său mergătorul înaintea înaintemergătorului Ioan. Prin Duhul Sfânt vede înainte și Întruparea Fiului lui Dumnezeu, pe care o propovăduiește înaintea lumii. Iar noi sărbătorim la acest praznic apropierea Crăciunului. După Buna Vestire, la 25 martie, acesta este al doilea semn al viitorului eveniment minunat al Nașterii Domnului. Ne aflăm în mijlocul verii, dar aceasta nu ne împiedică să ne gândim deja la versurile colindului: „Mititel, înfășățel, în scutec de bumbăcel” și „neaua ninge, nu-L atinge, vântul bate, nu-L răzbate, lăudați și cântați și vă bucurați!”

Deoarece mulţi au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi, aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, prea-puternice Teofile, după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început, să ţi le scriu pe rând, ca să te încredinţezi despre temeinicia învăţăturii pe care ai primit-o. Era în zilele lui Irod, regele Iudeei, un preot cu numele Zaharia, din ceata preoţească a lui Abia, iar femeia lui era din fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta. Şi erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului. Dar nu aveau niciun copil, deoarece Elisabeta era stearpă şi amândoi erau înaintaţi în zilele lor. Şi pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze, intrând în templul Domnului. Iar toată mulţimea poporului, în ceasul tămâierii, era afară şi se ruga. Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii. Văzându-l, Zaharia s-a tulburat şi frică a căzut peste el. Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea, iar de naşterea lui mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt. Iar pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un popor pregătit. Şi a zis Zaharia către înger: După ce voi cunoaşte aceasta? Căci eu sunt bătrân şi femeia mea înaintată în zilele ei. Şi îngerul, răspunzând, i-a zis: Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu. Şi am fost trimis să grăiesc către tine şi să-ţi binevestesc acestea. Şi, iată, vei fi mut şi nu vei putea să vorbeşti până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor. Şi poporul aştepta pe Zaharia şi se mira că întârzie în templu. Şi, ieşind, nu putea să vorbească. Şi ei au înţeles că a avut vedenie în templu; iar el le făcea semne şi a rămas mut. Şi când s-au împlinit zilele slujirii lui la templu, s-a dus la casa sa. Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea. Şi după ce s-a împlinit vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu. Şi au auzit vecinii şi rudele ei că Domnul a mărit mila Sa faţa de ea şi se bucurau împreună cu ea. Iar când a fost în ziua a opta, au venit să taie împrejur pruncul şi-l numeau Zaharia, după numele tatălui său. Şi răspunzând, mama lui a zis: Nu, ci se va chema Ioan. Şi au zis către ea: Nimeni din rudenia ta nu se cheamă cu numele acesta. Şi au făcut semn tatălui său cum ar vrea el să fie numit. Şi, cerând o tăbliţă, el a scris, zicând: Ioan este numele lui. Şi toţi s-au mirat. Şi îndată i s-au deschis gura şi limba şi vorbea binecuvântând pe Dumnezeu. Şi frică i-a cuprins pe toţi care locuiau împrejurul lor; şi în tot ţinutul muntos al Iudeei s-au vestit toate aceste cuvinte. Şi toţi care le auzeau le puneau la inimă, zicând: Ce va fi oare acest copil? Căci mâna Domnului era cu el. Şi Zaharia, tatăl lui, s-a umplut de Duh Sfânt şi a prorocit, zicând: Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului Său; şi tu, pruncule, Proroc al Celui Preaînalt te vei chema, pentru că vei merge înaintea feţei Domnului ca să găteşti căile Lui. Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul. Şi a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel. (Luca I, 1-25; 57-68; 76; 80)

Primul capitol al Evangheliei după Luca îngemănează povestirile a două nașteri: cea a Sfântului Ioan Botezătorul și cea a Mântuitorului Hristos, petrecute la șase luni distanță una de alta. Ele se aseamănă într-o oarecare măsură, ca și destinele, modul propovăduirii, fiindcă proorocul Ioan și Domnul Iisus sunt nu doar înrudiți trupește, ci și în tot ceea ce înseamnă misiunea lor mântuitoare: propovăduirea înaintea lumii a faptului că s-a apropiat Împărăția cerurilor.

În cea de-a 24-a zi a lunii iunie, de sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, se citește aproape întregul capitol întâi de la Luca, exceptând importantul pasaj referitor la Buna Vestire a Arhanghelului Gavriil către Maica Domnului. Însă și în textul rezervat acestei sărbători din mijlocul verii, este vorba tot de o bună vestire, chiar dacă aceasta are o importanță mai redusă. Evenimentele prezintă un oarecare paralelism: este cunoscut cum Arhanghelul Gavriil se arată Maicii Domnului vestindu-i Întruparea minunată și nașterea mai presus de fire a Fiului lui Dumnezeu. Cu câtva timp înainte, același trimis al Domnului se arată lui Zaharia, un preot de la templul evreiesc, din ceata preoțească a lui Abia. Potrivit rânduielii Vechiului Testament, existau 24 de cete de preoți care slujeau pe rând, timp de o săptămână întreagă, la templu. Aceasta înseamnă că și cetei lui Abia, ca și tuturor celorlalte cete, îi venea rândul de două ori pe an (cu aproximație) ca să aibă grijă de ritualurile templului. Tot potrivit rânduielii, se trăgea la sorți cine va săvârși ritualul tămâierii. În acest context, Zaharia, un preot stăpânit de o mare durere, aceea de a nu avea copii, intră în templu și acolo i se arată Arhanghelul care îi spune că rugăciunea i-a fost ascultată. Aceasta înseamnă că atât el, cât și Elisabeta, deși se știe clar că erau înaintați în vârstă, încă se mai rugau pentru a primi o mângâiere a bătrâneților. Trăgeau nădejde, având temeiuri biblice. Înaintea lor, Avraam și Sarra au primit prin mila lui Dumnezeu harul de a li se naște pruncul Isaac (Facere 21) la o vârstă la care azi toți ne gândim cum să ne încheiem socotelile, dacă nu deja am făcut-o deja de câteva decenii. Și Ana, soția lui Manoe, care era stearpă, a primit în urma rugăciunii un copil, viitorul prooroc Samuel (Judecători 17). Așadar, Zaharia și Elisabeta încă așteptau miracolul, însă cum mai mereu credința și îndoiala se amestecă în chip de neînțeles, dar perfect vizibil în viață, atunci când Zaharia primește vestea de la înger că va avea un copil, cere garanții: „cum va fi aceasta?”, întreabă el, și e pedepsit cu muțenia.

Am putea să ne întrebăm de ce, de exemplu, Maica Domnului care pune aceeași întrebare - „cum va fi aceasta?” - atunci când află că va naște Prunc, nu e și ea admonestată de Arhanghel. Unii exegeți spun tocmai faptul că Zaharia avea un precedent istoric. În ceea ce o privește pe Maica Domnului, ceea ce i se vestea, adică nașterea de la Duhul Sfânt, fără sămânță bărbătească, era ceva nemaiîntâlnit. De aceea Fecioara Maria e cinstită de înger, iar la sfârșit ea spune: „iată roaba Domnului, facă-se după cum ai spus!”. În acest timp, Zaharia nu mai apucă să mai spună nimic, căci rămâne mut până la împlinirea proorociei îngerești: va fi tatăl unui prunc care se va numi Ioan (în evreiește, Yohanan, care înseamnă „Mila lui Dumnezeu” sau „miluit de Dumnezeu”) și care va fi minunat în felul său: nu va bea băutură amețitoare, se va umple de Duhul Sfânt încă dinainte de nașterea sa (ceea ce s-a întâmplat când mama sa, Elisabeta, s-a întâlnit cu Maica Domnului) și va întoarce pe unii dintre israeliți la credința în Dumnezeu. Ba mai mult, va avea puterea profetică a lui Ilie, anume aceea ca în mod minunat să reconvertească pe cei, să le spunem în limbajul de azi, semi-atei ori atei funcționali sau mai simplu, indiferenți religios.

Istorisirea continuă cu ieșirea lui Zaharia din templu, întoarcerea sa acasă, zămislirea neobișnuită a Elisabetei și taina pe care ea și-a impus-o în primele luni ale sarcinii. Deși bucuria ei era imensă – ce bucurie poate fi mai mare decât aceea a unei femei care toată viața a dorit să aibă un copil? – ea a tăcut. Taina maternității e poate cel mai frumos gest din acest lung text evanghelic.

După ce se sare peste pasajul referitor la Buna Vestire și la întâlnirea Mariei cu Elisabeta, citirea din această zi continuă cu nașterea Sfântului Ioan, și numirea sa neobișnuită, fiindcă rudele voiau să îl numească – potrivit cutumei – ca pe tatăl său, Zaharia. Aflăm despre încăpățânarea tatălui mut, care îndată își recapătă vocea, potrivit profeției îngerești. Este exact cum se spune în troparul sărbătorii: „...că nerodirea celeia ce te-a născut şi amuţirea părintelui tău s-a dezlegat, întru slăvită şi cinstită naşterea ta şi Întruparea Fiului lui Dumnezeu lumii se propovăduieşte.” Însă Zaharia nu doar că își recapătă glasul, ci așa cum odinioară se întâmplase cu Elisabeta, acum el însuși se umple de Duhul Sfânt și începe să proorocească despre destinul minunat al propriului fiu: acesta va fi înainte-mergătorul, care gătește calea Domnului. Și istoria se încheie cu minunata și tainica creștere a pruncului Ioan, în pustie, până la momentul când a început să propovăduiască.

Lăsând informațiile din tradiția bisericească despre uciderea lui Zaharia și fuga Elisabetei cu pruncul său în pustiu, aceste amănunte fiind de un real ajutor pentru învățătura de credință, este remarcabilă în această istorisire comunicarea dintre lumea pământească și cea cerească. Aceasta nu e de la sine înțeles pentru universul biblic, însă cele două planuri sunt familiare. Zaharia a fost surprins de apariția minunată a îngerului în templu, dar totuși epifania angelică nu l-a determinat să creadă necondiționat incredibilul, nașterea minunată. În cele nouă luni de tăcere el și-a învățat lecția și, ca urmare a răbdării și pocăinței, a rodit în sine proorocia. Omul mai greșește, uneori din obișnuința cu cele firești, alteori din tot felul de slăbiciuni. Dar când primește încredințare îngerească, atunci mărturia lui rămâne cu putere multă. Astfel, el nu doar că se opune dorinței „cuviincioase” a rudelor de a pune un nume comun unui copil neobișnuit, ci devine el însuși un „înger”, adică un vestitor, cum se traduce cuvântul în limba grecească. Zaharia este la rândul său mergătorul înaintea înaintemergătorului Ioan. Prin Duhul Sfânt vede înainte și Întruparea Fiului lui Dumnezeu, pe care o propovăduiește înaintea lumii. Iar noi sărbătorim la acest praznic apropierea Crăciunului. După Buna Vestire, la 25 martie, acesta este al doilea semn al viitorului eveniment minunat al Nașterii Domnului. Ne aflăm în mijlocul verii, dar aceasta nu ne împiedică să ne gândim deja la versurile colindului: „Mititel, înfășățel, în scutec de bumbăcel” și „neaua ninge, nu-L atinge, vântul bate, nu-L răzbate, lăudați și cântați și vă bucurați!”

De la același autor

Ultimele din categorie