Boala este o stare contrară firii

Puncte de vedere

Boala este o stare contrară firii

Atât timp cât primii oameni s-au bucurat de o viaţă de binecuvântare și de ascultare de Dumnezeu, ei erau liberi de tirania patimilor şi imuni la suferinţă şi moarte.

Părinții Bisericii în general – și cu precădere Sfântul Vasile cel Mare – mărturisesc că nu se poate spune că boala trupului este necreată, dar nici că este creația lui Dumnezeu. „E o nebunie să crezi că Dumnezeu este autorul relelor noastre; această blasfemie ...nimicește bunătatea lui Dumnezeu” (Sf. Vasile cel Mare, Dumnezeu nu este pricinuitorul relelor, 2, P. G. XXXI, col. 332B). Boala este o stare contrară firii, nefiind lucrarea mâinilor lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a introdus în creația sa pătimirea, stricăciunea, boala, infirmitatea sau moartea. Omul primise de la Dumnezeu o fire bună şi fusese înzestrat cu toate darurile spirituale şi materiale. Toate ființele au fost create cu o structură naturală potrivit firii lor și au fost aduse la viață având desăvârșite toate mădularele. Ele se îmbolnăvesc când își pierd starea naturală de viețuire, pierzându-și sănătatea sau printr-o viețuire rea sau dintr-o pricină oarecare ce aduce îmbolnăvirea trupului. Deci „Dumnezeu a făcut trupul, nu boala; a făcut sufletul, nu păcatul; sufletul se înrăutățește când se îndepărtează de starea lui naturală”. (Ibidem, 6, col. 344B).

Starea de perfecţiune relativă a primului om, ajutată de harul divin, se referă atât la suflet cât şi la corp. Perfect era primul om din punct de vedere intelectual, pentru că mintea sa se afla într-o stare curată, luminată, dreaptă şi liberă de rătăcire, avea cunoaştere dreaptă, mai ales în ce priveşte cunoaşterea adevărului suprem, care e Bunul Creator. Aceasta reiese din faptul că a pus nume potrivite tuturor animalelor, a înţeles drept poruncile lui Dumnezeu, cu care stătea în cea mai strânsă legătură, şi a cunoscut pe Dumnezeu, pe cât îi era cu putinţă, precum şi lucrurile din natură. Voia lui era străină de orice răutate, supunându-se voii lui Dumnezeu, căci nu exista luptă între simţire şi spirit. Perfecţiunea relativă a primului om nu se mărginea numai la suflet, ci şi la corp, căci corpul lui era sănătos, robust, plin de putere şi necuprins de dureri, suferinţe sau boli, de unde rezultă că durerile, suferinţele şi bolile nu sunt decât consecinţe ale păcatului. Nici o slăbiciune, nici o durere, nici o suferinţă nu-l atinseseră şi puteau să nu-l atingă vreodată şi de aceea şi trupul era destinat nemuririi, ca şi sufletul. Unele din aceste perfecţiuni, precum: mintea luminată, inima curată, voinţa ordonată şi trupul sănătos ţineau de însăşi firea omului, adică erau însuşiri ale lui, fără de care nu ni l-am putea închipui şi fără de care n-ar fi fost superior celorlalte vieţuitoare de pe pământ. Altele, precum: nemurirea trupului şi desăvârşita armonie dintre trup şi suflet, erau perfecţiuni care nu ţineau de firea omului, ci-i erau date în dar de Dumnezeu.

Atât timp cât primii oameni s-au bucurat de o viaţă de binecuvântare și de ascultare de Dumnezeu, ei erau liberi de tirania patimilor şi imuni la suferinţă şi moarte. Din pricina neascultării protopărinților s-a făcut lupta noastră faţă de cele de aici mai grea. Adam este alungat din raiul care este pentru el preînchipuirea vieţii viitoare nedestrămate şi o icoană a Împărăţiei veşnice şi după a cărui amintire va păstra el şi urmaşii săi dorinţa înfocată de a se întoarce. De acum înainte el va parcurge un drum de suferinţe, dureri, boli, de-a lungul căruia va purta în mod implacabil povara blestemului care cade asupra sa.În general, neajunsurile, necazurile, bolile, infirmitățile, suferințele, stricăciunea și moartea, ca și toate relele ce afectează acum natura omenească sunt consecințe ale păcatului originar şi mărturia tristă, dar certă, a realităţii lui. Numai în voința personală a omului, în reaua folosire a liberului său arbitru, în păcatul comis de el în Eden trebuie căutată originea primară a bolii. Sfinții Părinți susțin că în Adam a căzut toată firea omenească, urmările neascultării protopărinților fiind împropriate de noi toți. Însă Dumnezeu Fiul, prin Întruparea și jertfa Sa, a întărit firea omenească, aceasta devenind mai puternică împotriva tentațiilor și a încercărilor vieții. Îmbolnăvirea firii noastre prin Adam s-a realizat fără noi, și natura omului s-a îmbolnăvit de stricăciune, iar Mântuitorul, prin voia Sa, a tămăduit și a întărit, fără aportul sau contribuția noastră, firea omenească, pentru ca tămăduirea și puterea Sa să treacă și la noi. Prin moartea Sa, S-a făcut biruitor asupra stricăciunii și a morții. În Hristos, firea umană și-a redobândit sănătatea. Restaurarea firii umane prin Hristos este considerată de Părinții Bisericii drept o vindecare a acestei naturi. ,,Până într-atât cuprinsese păcatul fiecare trup – precizează Sfântul Paulin de Nola – şi neamul întreg omenesc, încât leacurile doftoriceşti sau îngrijirea rănilor nu mai puteau folosi; viciile învechite aveau mai multă putere decât toate leacurile. De aceea a venit Acela Care va mai veni, întrupat în biata fiinţă omenească, ca să ne întărească prin slava Sa. Căci nimeni în afară de Marele Artist nu stăpâneşte arta Sa, asemenea olarului, meşter el numai, să dea formă lutului. Şi aşa, El, Domnul tuturor, Cel Care pe toţi îi făcuse, a binevoit să coboare în chip de om şi să primească, prin fiinţa Sa, sufletele noastre, să ne facă din nou, prin desăvârşirea şi puterea Sa, aşa cum îl făcuse pe om de la început” (Harul şi mântuirea, trad. de Prof. Vasile Goras, în Antologie din Scrierile Părinţilor Latini, Ed. Anastasia, 2000, p.131). Natura umană ce a fost căzută în Adam, în Hristos își redobândește toate privilegiile stării de dinainte de căderea primordială. Și nu doar natura omenească, ci întreaga creație se bucură de vindecare și restaurare în Hristos, reunită fiind în El cu Tatăl.

Oamenii îşi pot afirma cooperarea prin proprie voință la eliberarea lor de păcat, prin consimţământul liber la cooperarea cu Duhul Sfânt când Acesta se manifestă pentru a repara, în chiar natura lor umană, efectul a ceea ce Adam a adus ca suferinţă acestei naturi. Oamenii trebuie să-şi dorească să-L urmeze pe Hristos în crucificarea propriei lor naturi denaturate de păcat, să participe la viaţa liturgică a Bisericii şi să se împărtăşească de Tainele sfinte, precum şi să se angajeze în asceză personală, arătându-şi astfel dispoziţia pentru a deveni receptivi la slava vindecării şi la implicarea personală în lucrarea hristologică de restaurare a naturii la starea sa originară.