Suntem în Duminica a 11-a după Rusalii, moment în care ni se reamintește pilda datornicului nemilostiv (Matei 18, 23-35). Dar inima mea privește spre cele două Marii pe care le prăznuim în Biserică. Maica Domnului și Sfânta Maria Brâncoveanu. Prima dată în raiul-sinaxar al Ortodoxiei românești, pomenită împreună cu soțul, pruncii și ginerele. O familie de sfinți! Pentru aceea, îngăduiți-mi, continuare meditațiilor din postul Adormirii, o ultimă bornă de cuvinte.

Sunt dureri despre care poți vorbi și sunt dureri în fața cărora cuvintele trebuie să tacă. Cum să vorbești unei mame care și-a pierdut copilul? Ce predică să-i ții? Ce explicație să-i dai? Ce argument poate umple locul rămas gol la masă? Și atunci înțelegi de ce Biserica nu ne dă numai răspunsuri. Ne dă o Mamă. Ne-o dă pe Maica Domnului. Și, în istoria neamului nostru, ne pune înainte chipul unei alte mame: Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu. Una și-a văzut Fiul pe Cruce. Cealaltă și-a pierdut soțul și fiii prin moarte mucenicească. Și parcă între cele două femei se întinde o punte făcută nu din cuvinte, ci din lacrimi. Pe Golgota, Maica Domnului nu oprește cuiele, nu-i alungă pe soldați, nu-L coboară pe Hristos de pe Cruce. Face, însă, ceva extraordinar: rămâne. Aceasta este una dintre cele mai mari lecții ale Maicii Domnului: să rămâi lângă Dumnezeu chiar și atunci când nu mai înțelegi ce îngăduie Dumnezeu. Noi vrem adesea o credință care să ne explice totul, iar Maica Domnului ne arată o credință care, uneori, nu mai explică nimic, dar nu pleacă.

Și aici o întâlnim pe Maria Brâncoveanu. În ziua de 15 august 1714, chiar de praznicul Adormirii Maicii Domnului, Constantin Brâncoveanu, cei patru fii ai săi și sfetnicul Ianache au primit moarte mucenicească la Constantinopol. Gândiți-vă numai: 15 august, ziua Maicii Domnului, ziua în care Biserica mărturisește că moartea nu are ultimul cuvânt, devine pentru Maria Brâncoveanu ziua în care familia ei este sfâșiată. Și parcă, în taina aceasta, Dumnezeu îi spune: „Marie, nu-ți iau Crucea, dar îți dau lângă tine o altă Marie care știe ce înseamnă să stai sub ea”. Pentru că Maica Domnului nu ne scapă întotdeauna de Cruce. Uneori, ne învață cum să nu-L pierdem pe Hristos atunci când vine Crucea. Noi venim înaintea icoanei și spunem: „Maică, fă să nu mă mai doară! Maică, rezolvă! Maică, schimbă lucrurile! Maică, fă să fie din nou cum era!”... Și este firesc. Copilul îi cere mamei ajutor. Dar cea mai mare minune nu este întotdeauna schimbarea împrejurării, ci schimbarea inimii noastre în mijlocul împrejurării. Să nu devenim răi pentru că am suferit. Să nu ajungem să-L urâm pe Dumnezeu pentru că am pierdut. Să nu ne pierdem sufletul încercând să recuperăm ceea ce viața ne-a luat.

Aceasta este și biruința Mariei Brâncoveanu. A pierdut enorm, dar nu s-a pierdut pe sine. Durerea nu a transformat-o într-o femeie a deznădejdii. A rămas în credință. A rămas lângă Dumnezeu. A rămas, asemenea Maicii Domnului, sub Cruce. Și mai este ceva tulburător în viața ei. Lumea aruncă, iubirea adună. După martiriu, trupurile Brâncovenilor au fost aruncate în mare, iar trupul voievodului a fost recuperat și îngropat în taină. Mai târziu, Maria Brâncoveanu a adus osemintele soțului ei în țară și le-a așezat la Biserica Sfântul Gheorghe-Nou din București. Imperiul spusese, prin gestul său: „Aruncați-i! Să dispară!”. Iubirea unei soții a răspuns: „Îl aduc acasă”. Lumea aruncă. Iubirea adună. Lumea uită. Iubirea pomenește. Lumea spune: „S-a terminat”. Credința aprinde candela și spune: „Nu. În Hristos, moartea nu termină povestea omului”. Aceasta este una dintre cele mai frumoase imagini pe care ni le lasă Maria Brâncoveanu: o femeie care nu poate întoarce timpul, nu poate opri sabia, nu-și poate aduce copiii înapoi, dar poate aprinde candela. Și poate tocmai asta ni se cere și nouă. Nu putem repara tot. Nu putem vindeca toate bolile. Nu putem împiedica toate despărțirile. Nu putem întoarce toate pierderile. Dar putem aprinde candela. Putem păstra credința. Putem pomeni. Putem ierta. Putem continua să iubim. 

Cele două Marii ne spun, parcă, aceeași Evanghelie a statorniciei. Maica Domnului ne îndeamnă: „Nu abandona Crucea!”. Maria Brâncoveanu ne încurajează: „Nu abandona credința după Cruce!”. Pentru că există și un martiriu al zilei de după. Ziua în care nu mai sunt cei dragi. Ziua în care casa este mai goală. Ziua în care trebuie, totuși, să te ridici din pat, să te rogi, să aprinzi candela și să mergi înainte. Uneori, adevăratul martiriu al celui rămas în viață începe tocmai atunci când ceilalți au plecat. De aceea chipul Sfintei Maria Brâncoveanu este atât de necesar familiilor noastre. Este un chip pentru mamele care plâng, pentru femeile care țin o casă întreagă în picioare și nimeni nu știe cât le costă, pentru tații care se roagă noaptea pentru copiii lor, pentru bunicile care țin familia unită cu un pomelnic, pentru omul care vine duminica la biserică, poate chiar zâmbind, și numai Dumnezeu știe ce Golgotă poartă înăuntru. Să nu ne rușinăm de lacrimi. Creștinismul nu este credința oamenilor care nu plâng. Este credința oamenilor care știu că lacrima nu este capătul drumului. Maica Domnului a plâns. Maria Brâncoveanu a plâns. Dar niciuna nu și-a făcut din durere ultimul adevăr al vieții sale. Dincolo de lacrimă a rămas Hristos.

Și ce taină: Maria Brâncoveanu purta numele Maicii Domnului, iar martiriul familiei sale s-a petrecut chiar în ziua Adormirii Maicii Domnului. O Marie își primește durerea în ziua celeilalte Marii. Iar calendarul Bisericii le ține una lângă alta: 15 august, Adormirea Maicii Domnului; 16 august, pomenirea Sfinților Martiri Brâncoveni. Maica și, apoi, familia martiră. Ca și cum Biserica ar vrea să ne spună că nu poți înțelege mucenicia numai privind sabia călăului. Trebuie să privești și inima unei mame. Înainte de cununa muceniciei este o familie. Înainte de icoana sfântului este omul care a tremurat, care a plâns, căruia i-a fost frică și care, cu toate acestea, a rămas cu Hristos. Poate că nouă nu ni se va cere niciodată sângele pentru credință. Dar ni se cere câte puțin din orgoliu. Ni se cere să iertăm când am prefera să ne răzbunăm. Ni se cere să rămânem lângă un om bolnav când ne este greu. Ni se cere să nu ne abandonăm copiii atunci când ne dezamăgesc. Ni se cere să ținem familia aproape. Ni se cere să nu ne vindem sufletul pentru confort. Ni se cere să nu ne rușinăm de Hristos. Acesta este micul nostru martiriu de fiecare zi. Iar când ni se pare că nu mai putem, poate că nu avem nevoie de multe cuvinte. Poate este suficient să ne așezăm înaintea icoanei și să spunem atât: „Maica Domnului, învață-mă să rămân”. Nu să înțeleg tot. Nu să controlez tot. Nu să primesc tot ceea ce cer. Ci să rămân cu Hristos atunci când lucrurile nu mai sunt cum le-am dorit.

Să o rugăm și pe Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu, această mamă care a cunoscut câtă durere poate încăpea într-o inimă omenească: roagă-te pentru mamele noastre, pentru tații noștri, pentru copiii noștri, pentru familiile care trec prin încercări, pentru casele în care cineva plânge în tăcere și pentru cei care cred că nu mai pot merge înainte! 

Să nu-I cerem lui Dumnezeu neapărat case fără cruci. Să-I cerem ceva și mai important: să avem case din care Hristos să nu plece atunci când vine Crucea. Și, dacă vine o zi în care nu mai putem face nimic, să ne amintim de cele două Marii. Să rămânem. Să iubim. Să pomenim. Să aprindem candela. Pentru că lumea poate lua multe unui om, dar nu i-L poate lua pe Hristos decât dacă omul Îl lasă să plece.