Ianuarie este cu precădere luna sfinților monahi: îi proslăvim pe sfinții cuvioși Teodosie, Pavel Tebeul, Antonie, Eftimie, Macarie Egipteanul, Maxim Mărturisitorul, Efrem Sirul, Isac Sirul, ca să nu mai amintim de Sfinții Trei Ierarhi, Vasile, Grigorie și Ioan, și ei, monahi prin excelență. Zilele lor de proslăvire reprezintă o excepțională concentrare de virtuți, nevoințe și scrieri mult folositoare pentru mântuirea noastră pe care sfinții monahi ni le-au lăsat ca pe niște comori neprețuite. Bogăția duhovnicească, frumusețea, dar și nevoințele vieții monahale sunt izvoare nesecate din care putem reține învățăminte ce ne-ar dumiri în multe privințe. Furtuna mediatică de la începutul lunii, legată de practica incinerării, au scos la lumină multe carențe de cunoaștere a învățăturii Sfintei noastre Ortodoxii a celor ce, în necunoștință de cauză sau chiar ignoranță, au emis fel și fel de păreri neconforme cu învățătura Bisericii dreptmăritoare. Bunăoară, cineva se întreba de ce monahii ortodocși se îmbracă în negru. Pe când catolicii, înveșmântându-se în alb sau culori mai blânde, dau o notă de eleganță, ai noștri, în negru, par învechiți, demodați și chiar neîngrijiți.

Întreaga spiritualitate ortodoxă are în centru ei pocăinţa. După învățăturile Sfinţilor Părinţi, fără această virtute, înaintarea pe treptele desăvârşirii creştine ar fi de neconceput. Lucrul acesta este în deplin acord cu realitatea, deoarece atât timp cât omul slujeşte patimilor, el nu va putea să meargă pe calea desăvârşirii căci ea presupune dintru început ruperea tuturor relațiilor cu păcatul. Pocăinţa, ca stare duhovnicească, trebuie să fie îmbrăţişată de fiecare creştin, indiferent de cultură, pregătire profesională, apartenență politică, etnică sau diferențiați de alte criterii ce țin de lume și mersul ei. Bogatul și săracul, dregătorul și țăranul, universitarul și studentul toți sunt chemați de Dumnezeu la bunătăţile cele făgăduite. Pe lângă creştinii care, viețuind în vâltoarea lumii, se luptă cu patimile şi se pocăiesc pentru păcatele lor, a existat încă de la începuturile creştinismului o categorie aparte care, renunţând total la lume, a ales o viaţă de pocăinţă neîncetată, făcând din aceasta un modus vivendi. Ei se numesc monahi sau călugări, iar trăirea pe care ei şi-au asumat-o de bună-voie se numeşte vieţuire călugărească.

De-a lungul timpului mulți au încercat să dea o definiție monahismului care să cuprindă în mod plenar toate aspectele spirituale, sociale, psihologice ce se regăsesc în acesta. Iată una dintre ele: „monahismul constituie o cale, nu unică, însă, precis neîndoielnică, întâi pentru găsirea existenţei pierdute a omului, dar și pentru găsirea lui Dumnezeu. Monahismul răscoleşte întreaga lume psihospirituală a omului, cercetează, constată existenţa unor elemente parazite, vede chipul dumnezeiesc întunecat de patimi şi se luptă cu osteneală să readucă sufletul la starea lui – după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, vol. I, traducere Pr. Ioan I. Ică).

Nu negăm și nici nu desconsiderăm cealaltă variantă de dobândire a mântuirii, pe care o aleg mare parte din credincioși, căsătoria. Voim doar să evidențiem un aspect din viața monahală mai puțin cunoscut de laici și anume ținuta monahală. Odată cu slujba de accedere în cinul monahal candidatul primește hainele care îi vor aminti necontenit de vocația pe care a ales-o. Unii ar privi ținuta monahală ca pe-o uniformă. Multe categorii profesionale poartă ținută distinctă: medici, soldați, polițiști, pompieri, marinari. Este haina monahului o simplă uniformă menită să-l distingă de celelalte categorii socio-profesionale? Unii vor zice că da! Pare a fi un adevăr parțial căci uniforma monahală îi dă călugărului simțământul că e înregimentat, dar și că se află într-o nesfârșită bătălie, nu pentru cucerirea de ranguri și demnități lumești, ci pentru luarea cu asalt a Împărăției Cerurilor.

Straiele monahului îl îmbracă pe călugăr în sensuri exprimate prin simboluri, de care trebuie să fie mereu conștient. Ele transmit ceea ce se află dincolo de materialul şi forma lor, expresia chipului duhovnicesc pe care trebuie să-l îmbrace eremitul, înfăţişarea omului nou, a ucenicului lui Hristos care s-a hotărât la renunțarea totală și dăruirea specială, diferită de a celorlalţi creştini. Îmbrăcămintea călugărului, alături de multe ei simboluri, mai are o particularitate legată de culoare, care-l caracterizează pe monah indicând starea sa de jertfă permanentă.

Despre hainele călugărilor găsim referiri la mulți Sfinți Părinți. Între ei, Sfântul Vasile cel Mare stăruie asupra faptului că îmbrăcămintea călugărului trebuie să se deosebească de cea a mirenilor din două motive: pentru indicarea chemării monahiceşti, dar și că în însăşi îmbrăcămintea lor să aibă îndemn de a vieţui după chipul cel mai ales. În rânduiala actuală, slujba de tundere în monahism prevede îmbrăcarea monahului cu următoarele elemente: cămașă, paraman, dulama, potcapul, rasa, mantia și camilafca. Se observă că ținuta monahului este alcătuită din şapte piese principale pentru a arăta că viaţa cea desăvârşită la care este chemat monahul se clădește pe cele şapte Daruri ale Duhului Sfânt.

Sigur, pe lângă acestea călugărul mai primește la slujba de consacrare: brâul (cureaua), sandale, metanii și crucea.

Revenind la dilema unora: de ce s-a ales negrul pentru ținuta monahală din lumea ortodoxă? Negrul este o culoare controversată. Pe de o parte este asociată demonilor, vrăjitoarelor; pe de altă parte durabilității și încrederii. În același timp inspiră autoritate și putere, pe de cealaltă parte, disperare, jale, doliu, dar și constanță, prudență și înțelepciune. Însă, de cele mai multe ori negrul este chipul penitenței și suferinței. Vasăzică, în cazul călugărilor, negrul devine semn al renunţării la zădărnicia lumii. Călugărul este mort pentru lume şi, de aceea, la exterior starea lui este neagră, pe când, la interior trebuie să tindă către alb, către lumină. Negrul semnifică şi măruntaiele pământului de unde a început reînnoirea lumii prin nașterea într-o peșteră a Sfântului Prunc Dumnezeiesc. Aşadar călugărul, înveșmântat în negru, se expune unei metamorfoze intense de reînnoire duhovnicească căci îmbrăcându-se în negru trăieşte necontenit o moarte tainică, anticiparea unei adevărate naşteri. El moare lumii ca să se nască în Hristos.