Apărută de curând, cartea Ieromonahului Isaac, „Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul” (Bookzone, 2026, 639 pg.), readuce cititorului român la îndemână dimensiunea duhovnicească a unui om cu totul luminos. Îndrăznesc să spun că, alături de Sfântul Nectarie, Porfirie Kavsokalivitul ori Iakov Țalikis, Emilian Simonopetritul ori Arsenie Capadocianul, simțim așezându-se mereu pleiada de Sfinți români moderni care prin trăire și bucurie ne-au re-descris Împărăția Cerurilor.  Între multele note de lectură pe care le-am redescoperit parcurgând cartea – în traducerea lui George Alexandru Papadopol – unele privesc programul de rugăciune așa cum îl vedea structurat Sfântul Paisie. Între aceste rânduri și o afirmație: „Cei adormiți nu se pot ajuta singuri și așteaptă de la noi ajutor, precum întemnițatul așteaptă o portocală. Pauză în priveghere nu este. Cine voiește, să facă!” (Op. cit, pg. 442). Nu cred că se putea oferi o mai plastică interpretare Duminicii prin care am trecut, numită a Sfintei Maria Egipteanca. O foame-sete după Dumnezeu care cuprinde sufletul unei femei ce-și vânduse o viață existența pentru a putea exista. O foame-sete care cutremură până în străfunduri de suflet un suflet care părea că nu are suflet. O foame-sete fără sfârșit, arzătoare, cumplit de arzătoare care-și află răcorirea în limpezimea pustiului ce curge paralele cu apa Iordanului. Și uneori îi seacă puterea de răcoare atât este de aprins de soarele locului. Am trecut prin sâmbăta ultimă dedicată morților noștri – cealaltă e dedicată învierii lui Lazăr iar ultima din Post coborârii Mântuitorului la iad și biruirii morții – pentru a ne aduce aminte că aceștia ne așteaptă. Cât de minunat scrie Sfântul Paisie! Ne așteaptă cu setea întemnițatului pe buzele căruia se așează dulceața răcoroasă a portocalei. Pare atât de anost argumentul față de configurarea gândirii antropologice în exces printre rostirile din ultima vreme. Un întemnițat, o sete, o portocală. Nimic mai simplu și mai elocvent însă pentru omul modern sătul de scheme și dileme. Dar ceea ce ne apare drept incredibil de atent exprimat este jocul între responsabilitate și libertate pe care-l relevă Sfântul prin cuvintele: „Pauză în Priveghere nu este. Cine voiește, poate să facă!”. Privind spre Maria Egipteanca înțelegem, o dată în plus, că încercarea de așezare în normalitatea întâlnirii cu Hristos cel Înviat nu este o opțiune oarecare, ci singura opțiune de viață și nu se poate realiza fără efortul personal în asumarea vieții cu El. Maria Egipteanca asumă literalmente urcarea pe Cruce. Nu pare să facă decât mișcarea iubirii pătimașe către iubirea care pătimește lucid răstignirea. Modifică gesturile comportamentului seducător uman în mărturie a seducției Împărăției cerurilor. Viața ei argumentează evadarea din viețile noastre mediocre, mulțumite cu un creștinism comod, care caută să dreagă retroactiv lipsa de acțiune duhovnicească la momentul potrivit. Nu cred că nu există suficientă motivare parcurgând viețile sfinților găsite din abundență în literatura duhovnicească pentru a înțelege că la Hristos nu se poate intra decât în stare de jertfă. Că fără jertfă, nu există asumare și împlinire umană. Lumea modernă construită după calapodul demisiei ori renunțării la chipul slavei lui Dumnezeu de dragul slavei chipului personal va fi mereu iritată de modelul Egiptencei. Care este un model cu rădăcina designului în Cruce dar se impregnează de luciditatea personală a unei femei pierdute care își află iubirea autentică în Dumnezeu. Foamea-setea ei de Dumnezeu este hrănită de portocala-Cruce. Care îi răcorește așteptarea și o împlinește prin priveghere. 

Viața Sfintei Maria Egipteanca este un argument pertinent în favoarea ideii că, în sine, creștinul are concediu de la serviciu, dar nu de la slujirea creștină. Căci, a fi creștin este o permanență în raport cu asumarea unei identități. Că nu poți fi creștin numai când îți convine situația de viață ori așezarea în cotidian. Mulți dintre creștini seamănă în acțiunea duhovnicească cu paradele armatelor care-și etalează pasul de defilare, ori cu mașinile de luptă unse cu motorină ca să strălucească în soare. Semănând cu un soi de roboți care își află mișcarea dintr-o întorsătură de cheie. De cele mai multe ori, o cheie ideologică. La primul sunet de război, însă, pasul de defilare nu folosește la nimic. Cine pierde prea mult timp defilând, nu prea mai cunoaște gustul pământului care țâșnește la vremea frământări obuzelor. Avem destui astfel de creștini de marș festiv. Care trăiesc transformând propria viață în citări după citări și critici după critici la adresa frățietății, fără a asuma nimic din lupta cu sine, cu propria neputință. Ori Biserica ne oferă exemplul Mariei Egipteanca pentru a înțelege că mărșăluirea grandomană la vremuri de pace nu dovedește decât că pierdem timpul cu reprezentările vieții duhovnicești și mai puțin cu provocările acesteia. Mai avem o săptămână de urcuș și apoi, ușor, zi după zi, se luminează de ziua Întâi. Ziua Învierii, ziua lui „Să fie lumină!”. Ce ne roagă Biserica să împlinim este privegherea, munca fiecăruia cu sine. Desigur, doar cine voiește și poate acesta. Pentru ceilalți, Biserica se roagă să-și afle setea-foame care rânduie aflarea Căii spre adevărata hrană și adevărata băutură – Hristos Domnul. A Cărui priveghere în Iubire nu se stinge niciodată.