Aud deseori specialiști care pun la îndoială istoria Sfintei Scripturi. Ca să te îndoiești corect nu este acceptabil doar să conchizi la comploturi, ci să gândești, să cauți, să descoperi ceea ce ai nevoie să înțelegi. Istoria este un astfel de exercițiu și, de aceea, înainte de a intra în planul mistic al percepției Săptămânii Sfinte în care ne aflăm, aș vrea să intrăm împreună pe străzile Betaniei celei de lângă Ierusalim. Aflat pe latura orientală a Muntelui Măslinilor, satul avea deja istoria sa. Probabil că numele său venea de departe amintind de „casa smereniei” sau „casa sărăciei” (beth’anyah) sau, un nume mult mai romantic, „casa cintezei” (beth’te’enach). Origen – în Comentariul la Matei 16, 17 – socotește rădăcina numelui așezării ca fiind „casa ascultării” sau „casa de ascultare”. Poate conotația din urmă nu e tocmai potrivită în contextul vieții românești și nu doar din ultimii 60 de ani de istorie dar, vă asigur, nici vremea aceea nu era departe de conduita celei de acum. Un arheolog cunoscut, W. F. Albright, este cel care leagă numele Betaniei de existența unui personaj istoric. El numește ca rădăcină lingvistică a numelui „casa lui Anania”, derivând astfel numele așezării din Hananyah. O să îmi spuneți că nu are importanță. Dar dacă spunem că rădăcina se traduce astfel „Dumnezeu a dat Har” înțelegem ceea ce scriam în zilele trecute. Hristos a împlinit inclusiv „geografic” prorociile. 

A existat un Anania care să fi dat numele locului? Probabil, într-o istorie care nu e consemnată.  Dar cel mai posibil este vorba despre vechea localitate Anania, localitatea unde se așează unii dintre membrii tribului lui Beniamin când s-a petrecut întoarcerea din robia Babilonică (cf. Neemia 11, 32). Aș îndrăzi să spun că GPS-ul relatărilor istorice din Evanghelie confirmă locul. Ioan descrie locul ca fiind la doar 3 kilometri de Ierusalim (Ioan 11, 18) – lucru pe care astăzi nu îl apreciem cum se cuvine, pentru că drumul îngăduit de șosea e mult mai lung, iar trecerea Mântuitorului spre orașul propriei Sale Învieri ar fi blocat de zidul de beton ce separă autoritățile vremii. Despre Betania ni se spune că se învecinează cu Betfaghe (Luca 19, 28-29) iar două surse literare antice ne propun o lectură istorică a locului: Eusebiu de Cezareea și Pelerinul din Bordeaux – cel din urmă pe la anul 333 d. Hr. Ambii întăresc adevărul locului. Ceva mai târziu Fericitul Ieronim povestește într-o epistolă (Epistola 108) cum se ajunge la locul descris de Eusebiu ca fiind locul mormântului lui Lazăr aflat lângă casa Martei și a Mariei. Acolo unde Domnul odihnea. Egeria, poate cea mai cunoscută călătoare a creștinătății primare, propune și ea o descriere în paginile în care vorbește despre Duminica Floriilor și descrie și primul pelerinaj de Florii. De la o biserică – cel mai probabil casa odihnirii lui Hristos, la mormântul lui Lazăr, casa învierii odihnei celei adevărate. Un drum cât o veșnicie. 

Cercetările arheologice moderne ne arată că, în sine, biserica dedicată lui Lazăr și învierii sale a fost construită pe o necropolă mai veche și abia târziu se vor identifica urme ale unei localități ca atare – resturi de case, grote, ziduri și cisterne de apă ba chiar și urmele unui cuptor de gătit, cel mai probabil. Locul era specific găzduirii și refacerii călătorilor înainte de a pleca spre Ierusalim ori, de ce nu, la plecarea din Oraș spre viața cotidiană. 

Scriu rândurile acestea parcurgând cu mintea locul de azi. O aglomerație de tarabe și magazine turistice te conduc spre locul posibil al mormântului lui Lazăr. Ca orice mormânt de bărbat davidic, e o grotă săpată în piatra locului la care se coboară pe niște trepte și o nișe de îngropare din care, la porunca Dumnezeu-Omului, Lazăr a ieșit, a „evadat”. Nu puține amănunte asupra antropologiei morții în perioada aceea ți se descoperă coborând doar câteva trepte. Putem accepta sau nu că locul acela este cel al îngropării și învierii lui Lazăr dar nu putem refuza evidența că minunea din Betania grăbește moartea Mântuitorului. E iritantă și pare că Domnul o împlinește din dragoste dar și ca o prefață, o lecție introductivă la propria Înviere și o face special să lovească în fariseii stupizi ai fiecărui veac. Nu poți nega, și arheologia e știință exactă vă asigur, că cetatea Betaniei a existat și că în ea s-a petrecut învierea omului-prieten Lazăr. Întreaga săptămână stă sub lumina minunii care urmează. E motivantă discursului poetic al Triodului și propriei noastre meditări. Dacă am insistat pe profilul istoric al localității este pentru a sublinia că nicio minune a Mântuitorului nu este făcută în „stratosfera” legată numai de registrul mistic ci și în plan real, în istoria Sa imediată și în geografia noastră reală. Că locul și oamenii au existat ca atare și ei devin martorii Învierii lui Lazăr și vestitorii acesteia în Oraș. Când privești astăzi zidul de beton nu înțelegi cum de a ajuns vestea atât de ușor în Ierusalim dar privind atent la harta timpului Mântuitorului înțelegi că nimeni nu poate aresta Cetatea Sionului în numele nici unui interes. Nici măcar al fricii, al terorii, al răutății inutile – nu că ar exista o răutate utilă. 

Hristos istoric ne dovedește că realismul intervenției Sale în condițiile imediate ale existenței, are valoare de prezență veșnică. Ieri, azi, mâine și în orice clipă a veșniciei Domnul este identic cu Sine și se așează în pragul transparent prin finețe dintre casa odihnei Sale și mormântul nostru. Dacă îngăduim lui Hristos să găzduiască în casele și viețile noastre ele devin, nu lesne și nici fără împreună-lucrare, spații ale Învierii. Betania e casa fiecăruia dintre noi atunci când ne bucurăm că în ea se odihnește Harul lui Dumnezeu. Postind, ne facem odihnă Lui. Înviind, El se face odihnă nouă! Lazăr știe. De aceea „a ieșit afară”!