Ceva ce nu se poate falsifica

Singura virtute care nu se poate falsifica, care nu poate fi folosită ca mască, deci care nu poate fi schimonosită/maimuțărită este dreapta socotință. Aceasta poate fiindcă ea nici nu poate fi identificată de la prima vedere; de abia după trecerea tulburării, a încercării, ne dăm seama că trebuia să ne folosim de ea sau, dimpotrivă, o putem admira și identifica la un frate care s-a folosit în momentul de ispită de această virtute.

Știm din Sfânta Scriptură, principala poruncă e iubirea aproapelui (Matei 22) iar principala virtute este iubirea (1 Corinteni 13). Cum se face atunci că, așa cum citim în Pateric, Sfântul Antonie, văzând plasa ispitelor țesută de diavol și întrebând cum poate omul să treacă biruitor prin ispite, Dumnezeu i-a răspus că doar smerenia e de ajutor? De ce nu i-a spus că iubirea aproapelui îl face pe om să scape de mrejele diavolului? De asemenea, dacă smerenia este de cel mai mare ajutor, cum se face că mulți Sfinți Părinți (îndeosebi Părinții ruși precum Sfinții ierarhi Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul) spun că dreapta socotință este, de fapt, virtutea de cea mai mare trebuință pentru mântuire? Se contrazice Sfânta Scriptură cu Sfinții Părinți?
Nu, desigur. În primul rând, smerenia este o altă față a iubirii aproapelui. Când lași de la tine ceva (fie un bun, fie când te cobori „sub nivelul funcției“, când dai ajutor înainte de a ți se cere), când te golești (cum a făcut-o Fiul lui Dumnezeu pentru noi: Filipeni 2, 7-8) pentru altcineva, tot iubire de aproapele se cheamă.
Un indiciu care ne poate lămuri în privința acestei părute confuzii este observația că smerenia și iubirea aproapelui pot fi fățărnicite, mai precis, falsificate. Vedem acest lucru în pilda fariseului și a vameșului. Care este virtutea pe care o falsifica/maimuțărea fariseul? Smerenia. Alt exemplu: ce virtute au invocat fariseii și preoții evreilor când L-au răstignit pe Hristos? Iubirea de aproapele: „ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul“ (Ioan 11, 50).
Vedem, așadar, că smerenia, iubirea de aproapele sunt virtuți care pot fi mistificate. Nu numai cei invocați mai sus, dar și noi folosim - mai mult sau mai puțin conștient, masca iubirii de aproapele pentru a ascunde anumite intenții.
Singura virtute care nu se poate falsifica, care nu poate fi folosită ca mască, deci care nu poate fi schimonosită/maimuțărită este dreapta socotință. Aceasta poate fiindcă ea nici nu poate fi identificată de la prima vedere; de abia după trecerea tulburării, a încercării, ne dăm seama că trebuia să ne folosim de ea sau, dimpotrivă, o putem admira și identifica la un frate care s-a folosit în momentul de ispită de această virtute. Definiția dreptei socotințe este aceasta: a știi ce virtute trebuie folosită, care este momentul oportun pentru a o folosi și măsura întrebuințării sale. Dreapta socotință nu poate fi falsificată fiindcă ea stă la temelia oricărei fapte care aduce folos sufletesc:
„Dumnezeu nu caută la binele ce se face și pare că e bine, ci la scopul pentru care se face. Căci spun și de Dumnezeu purtătorii Părinți, că atunci când mintea uită scopul evlaviei, fapta văzută a virtuții e fără rost. Căci cele ce se fac fără dreapta socotință și fără scop, nu numai că nu folosesc la nimic, chiar dacă sunt bune, ci și vatămă; precum se întâmplă deopotrivă cu cele ce par că sunt rele, dar se fac în scopul cinstirii de Dumnezeu, cum e de pildă fapta celui ce intră într-o casa de desfrâu, ca să scape de la pieire o femeie pierdută. De aici e vădit că nu e milostiv cel ce s-a îndeletnicit cu milostenia, nici înfrânat cel care a făcut la fel cu înfrânarea, ci cel ce s-a îndeletnicit cât mai mult și toată viața lui, deplin, cu această virtute, folosindu-se de dreapta socotință, fără greșeală. Căci mai mare decât toate virtuțile este dreapta socotință, care e împărăteasa și virtutea virtuților“ (Sfântul Ioan Damaschin, „Cuvânt minunat și de suflet folositor“, Filocalia IV).
Dreapta socotință nu intră în conflict cu iubirea aproapelui și cu smerenia fiindcă ea practic formează motivația ce determină punerea în faptă a smereniei și a iubirii. Același Ioan Damaschin spune că virtutea („arete“) vine de la verbul „aireisthai“ care înseamnă „a alege“ fiindcă „noi facem binele alegându-l“. Ori fără dreaptă socotință nu putem alege binele. Putem alege să fățărnicim smerenia, putem alege să fățărnicim iubirea de aproapele dar nu putem alege ceva ce nu se dobândește fără dorința de a face binele. Prin urmare, nimeni nu poate falsifica ceva care este de intim legat de ființa virtuții. Dreapta socotință ține de a avea sau de a nu avea.
Părintele Arsenie Boca ne lămurește mai bine în această privință. El tâlcuiește cuvântul Mântuitorului „unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor“ (Marcu 18, 20) spunând că aici este vorba și de un sens mai înalt: „e venirea iuțimii, a cunoștinței și a dragostei la cumpăna liniștită a dreptei socotințe“. Cum este această dreaptă socotință? Părintele Arsenie: „dreapta socotință este știutoare de taină și știutoare de măsuri, asta e ceea ce urmărim cu orice prilej ca pe un dar și un dor al lui Dumnezeu“ („Cărarea Împărăției“, 2004, p. 194).
Dreapta socotință: un dar și un dor. Îl ai sau nu, dar nu îl poți falsifica.
 

Citește alte articole despre: iubire, sfințenie, smerenie, dreaptă socotință

De la același autor

Ultimele din categorie