În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci. Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii. Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor. Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa. (Matei 8, 28-34, 9,1)

Puterea vindecătoare a lui Iisus nu se oprește numai la cei din neamul Său sau la cei din cetățile locuite preponderent de iudei. Domnul merge să propovăduiască Evanghelia mai întâi de toate printre „oile rătăcite ale casei lui Israel”, dar nu îi evită pe ceilalți. Acum două mii de ani, „Galileea neamurilor” era locuită și de necredincioși: greci, romani, sirieni, popoare ale deșertului, cu care fără îndoială Mântuitorul intră în contact. Dar în Evanghelia duminicii a cincea după Rusalii este vorba despre un scurt popas al Domnului printre păgânii din afara hotarelor acestei provincii nordice.

După ce a vindecat tot felul de oameni oropsiți în Capernaum, „metropola” Mării Galileei și a potolit marea învolburată, în timpul traversării ei nocturne alături de ucenici, aici este vorba despre acostarea la țărmul celălalt, în apropiere de o cetate numită Gadara. Locuitorii acesteia, spre deosebire de evrei, își permiteau să crească porci, ceea ce era interzis după legea mozaică, făcându-i din perspectiva israeliților de neatins, spurcați.

Altă dată Iisus e căutat de păgâni – de sutașul roman pomenit în Evanghelia duminicii trecute (Matei 8, 5-13) sau, mai târziu, de femeia cananeiancă având o fiică demonizată (Matei 15, 26). De această dată păgânii nu mai sunt dați ca exemplu pentru paradoxala lor credință, iar Iisus nu mai e întâmpinat de aceștia pentru a performa vindecări miraculoase. Probabil nici nu auziseră de El, deși Marea Galileii e un lac destul de mic și vestea merge repede, dar de bună seamă că într-o cetate păgânească încă nu se propagase o asemenea știre. Dimpotrivă, de această dată lipsind alaiul, Hristos e întâmpinat de doi demonizați care ieșeau din morminte. Și în textele biblice, dar și mai târziu, în scrierile orientale, mormintele erau socotite locuri de care e bine să te ferești. Locuințele morților aduceau necurăție celor care se atingeau de ele, iar vizitele nocturne la morminte erau interzise. Nu degeaba până azi s-a creat un fel de folclor negativ legat de cimitire și mersul prin ele mai ales după apusul soarelui, deși tradiția curat creștină are o cu totul altă perspectivă. La noi, ortodocșii, există o slujbă de sfințire a cimitirului, care în traducere din grecește înseamnă „spațiu de somn”. Terenurile ocupate de morminte, bisericește vorbind, sunt spații sacre și inviolabile, ca pecetluite până la A doua Venire a Domnului. Germanii folosesc un cuvânt poate chiar mai potrivit ca sens pentru cimitir, anume „Friedhof”, în traducere „curtea păcii”. Această viziune creștină stă evident în antinomie cu popularitatea crescândă a legendelor și filmelor de groază cu fantome, spirite umblătoare și morți care părăsesc mormintele. Iar această nefastă tradiție e, cu siguranță, înrudită cu viziunea orientală antică legată de morți, despre care am amintit.

Ar fi de menționat aici că o pericopă evanghelică asemănătoare se citește în duminica a douăzeci și treia după Rusalii, unde este vorba despre vindecarea unui singur demonizat din ținutul gherghesenilor, regiunea de la răsărit de Marea Galileii în care se află și cetatea Gadara. Probabil este vorba despre unul și același episod, cu o mică variație, repovestit de Luca (8, 26-39). Tot despre un demonizat, din Gadara, așadar o versiune care combină pe cea de la Matei în ceea ce privește localizarea, cu cea de la Luca în ceea ce privește singularul celui vindecat, o găsim la Marcu (5, 1-19).

Hristos este, așadar, întâmpinat de doi demonizați care locuiau prin morminte și care au început să strige către El, de fapt nu ei înșiși, ci demonii ce îi bântuiau. Aceștia Îl recunosc pe Iisus ca Fiul lui Dumnezeu, dar totodată Îi reproșează că ar fi venit „înainte de vreme” ca să îi chinuiască. Aceasta înseamnă că demonii aveau cunoștință despre venirea lui Dumnezeu în lume, ceea ce echivala cu chinul și alungarea lor, dar nu știau timpul când Acesta ar fi urmat să vină. Sau de credeau că îl știu, atunci se înșelaseră, socotind că mai au o vreme de petrecut în lume, pentru a chinui și înșela pe oameni. Mai departe, în această povestire Matei nu amintește de vreun dialog între Domnul Hristos și diavoli, așa cum relatează Evanghelistul Luca. În schimb, chinuitorii oamenilor Îl roagă pe Iisus să îi lase să se ducă din cei doi, în turma de porci care păștea pe țărmul mării, iar El le îngăduie. Efectul e cunoscut: are loc o „sinucidere” în masă, fiindcă porcii se aruncă de pe țărm în mare și se îneacă. Întâmplarea e menită nu să ne arate că Dumnezeu îngăduie „sacrificarea” animalelor în locul omului, ci mai degrabă să susțină demnitatea omului și prețuirea de care el se bucură înaintea Creatorului. Pe de altă parte, se vede și cum anume ar acționa demonii cu noi, dacă le-ar fi îngăduit de către Dumnezeu. Fiind plini de ură, scopul lor e distrugerea cu orice preț, ori acest lucru nu se întâmplă cu oamenii, fiindcă pronia divină ne păzește de vrăjmașii nevăzuți. Aici poate fi amintit un fragment din cartea lui Iov, în care diavolul Îi cere lui Dumnezeu să aibă putere asupra acestui drept din Vechiul Testament pentru a-i proba credința, iar Creatorul, în cele din urmă îi spune: „îl dau în puterea ta! Numai nu te atinge de viaţa lui” (Iov 2, 6). Providența veghează așadar asupra oamenilor, protejându-i de răutatea cea mai mare, care e anihilarea.

Evanghelistul Matei nu revine să povestească ce s-a întâmplat mai apoi cu demonizații vindecați. Doar din relatările sinoptice de la Luca și Marcu aflăm de vindecarea miraculoasă, în timp ce aici doar e sugerată prin faptul că paznicii turmei fug în cetate și povestesc locuitorilor ce s-a întâmplat cu cei doi care până mai adineauri le țineau calea și făceau drumul pe acolo imposibil de parcurs. Încheierea însă este marcantă: locuitorii ies în număr mare, chiar e vorba despre „toată cetatea” și Îl întâmpină pe Iisus, dar nu ca să Îl slăvească pentru vindecarea confraților lor sau pentru cuvintele minunate, așa cum făcuseră samarinenii amintiți în Evanghelia duminicii a cincea după Paști (Ioan 4, 5-42), ci ca să Îl roage să plece. Teama față de puterea neobișnuită a Celui ce le stătea înainte, aceea îi determină pe locuitori să Îl roage; în lipsa acesteia probabil L-ar fi alungat pur și simplu. Pare-se că teama de demonizați era mai mică, din moment ce îi puteau evita și trăiau liniștiți în continuare, văzându-și de viața cotidiană. Dar deodată păgubiți de turma de porci, care probabil constituia o valoare economică destul de mare, ei Îi cer Domnului să îi lase în pace. Iar Domnul chiar îi ascultă: intră în corabie și traversează marea înapoi, întorcându-Se în cetatea Sa, adică în Capernaum.

Atitudinea smerită a lui Iisus, ascultătoare fără niciun fel de protest în momentul în care i se cere să plece, este menită să arate că puterea lui Dumnezeu nu acționează în viața noastră cu forța. Cel mai important dar pe care Creatorul ni-l dă este libertatea. Ne lasă chiar libertatea de a alege răul și a ne adânci în el, fiindcă dacă nu ar face așa, atunci nimeni nu s-ar mântui. Am fi cu toții aduși „cu forța” în Împărăția lui Dumnezeu, iar astfel nu am mai putea vorbi de fericirea Raiului. Însă așa cum se spune într-o priceasnă, „Dar n-am ce-Ți da, Doamne, n-am ce-Ți da, numai inima mea...”, singurul lucru cu care noi participăm de fapt în relația cu Dumnezeu este tocmai inima noastră, adică voia noastră liberă, din dragoste, de a-L căuta. Toate celelalte, jertfele pe care le aducem la altar sunt, așa cum se spune la Liturghie, „ale Tale dintru ale Tale”. Aducem lui Dumnezeu ceea ce e oricum al Lui. Însă voința noastră liberă în a alege binele constituie aportul nostru la drumul mântuitor, pe care gadarenii din Evanghelia acestei duminici, L-au refuzat de dragul confortului material.