La un preot vine un bărbat căsătorit de câţiva ani, cu doi copii: „Părinte, m-am gândit să divorţez. Eu cu soţia nu mă mai înţeleg de multă vreme, abia dacă mai vorbim. Toată ziua e prinsă cu treburile casei. Când îi reproşez că nu-mi acordă şi mie atenţie, spune că acum copiii sunt pe primul loc. Iar când termină cu ei, e obosită: ba vrea să facă ceva să se relaxeze, ba vrea să doarmă. Iar eu... sunt şi eu bărbat; nu pot sta lângă ea, aşa, fără să o ating. Am şi găsit o fată cu care cred că mi-aş putea reface viaţa. Lucrează la noi la firmă, la birouri. E drăguţă mereu, îşi face timp să mă asculte, îmi place să stau de vorbă cu ea. Zilnic vorbim. Cred că ne-am înţelege foarte bine. Ce spuneţi, ce mă sfătuiţi?”. Preotul stă atent, ca şi cum ascultă ce urmează să-i şoptească Cineva. Brusc, îl întreabă: „Dragul meu, ce meserie ai?”. „Mecanic auto”. „Mda... Spune-mi, te rog, ai avut vreodată de reparat o maşină care s-a stricat pentru că nu a fost condusă cum trebuie? Proprietarul e vreun şofer care nu schimbă vitezele la timp, ori supraturează motorul, sau ceva de genul...”. „A, ba da – zâmbeşte tânărul mecanic – adesea vine câte unul cu probleme de genul ăsta. Mulţi iau carnetul de şofer, dar cum trebuie să aibă grijă de o maşină nu-i învaţă nimeni”. Preotul oftează: „Vezi, cam aşa e şi în căsnicie. Nu e chiar foarte greu să te căsătoreşti, mulţi fac pasul. Dar precum sunt şoferi care nu au grijă de maşina lor, dobândită poate cu multă cheltuială, tot aşa sunt persoane căsătorite care nu au grijă de căsnicia lor. Consideră că, odată ajunşi în faţa Altarului, munca a luat sfârşit şi ar vrea doar să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi. Numai că în poveşti nu ni se relatează niciodată continuarea, în ce anume a constat această fericire şi cât au avut de lucru mirii ca să o dobândească. Aşa şi tu. Crezi că dacă te căsătoreşti cu altcineva, lucrurile se vor schimba. Da, va fi altfel, pentru o vreme, poate. Dar, mai devreme sau mai târziu, vei ajunge fix în acelaşi punct în care te afli acum, în căsnicia actuală. Încât e momentul să revizuieşti ceva la stilul tău de şofat - adică la modul de implicare în relaţia cu soţia. Şi, în primul şi în primul rând, e musai să schimbi atitudinea pe care o ai faţă de propriile tale reacţii şi trăiri, faţă de tot ceea ce iese din inima ta, prin interacţiunea cu ea”.

Precum tânărul din cazul de mai sus – absolut real, vă asigur! – gândesc tot mai multe dintre persoanele căsătorite, care se confruntă cu neînţelegeri. Sigur că sunt şi situaţii în care lucrurile ajung într-un punct atât de dramatic, încât despărţirea (separarea) pare a fi singura soluţie. Spre exemplu, în cazul în care se persistă în adulter sau atunci când soţul devine violent şi ameninţă integritatea fizică şi psihică a membrilor familiei, poate chiar şi viaţa acestora. Eu nu iau în calcul, acum, astfel de cazuri. Dacă cineva a ajuns într-un astfel de punct şi doreşte sfatul Bisericii, trebuie să-l obţină în taina spovedaniei, de la un duhovnic căruia să i se încredinţeze. Eu vorbesc despre situaţiile generate de certurile şi neînţelegerile „obişnuite” – când egoismul, rutina, lipsa comunicării şi a afectivităţii tulbură sistematic armonia familiei. Când, în loc de asumare a responsabilităţii, se invocă scuza perfectă: „nepotrivire de caracter”.

Mentalitatea omului de astăzi este tributară ideii de confort. Iubirea este percepută ca un animal exotic despre care nu ştii cum de ţi-a aterizat în dormitorul plin de dorinţi şi despre care nu-ţi baţi capul să afli, apoi, unde şi de ce a dispărut. Doi octogenari din Statele Unite ale Americii, întrebaţi care este secretul durabilităţii căsniciei lor, au dat un răspuns extrem de simplu: „Pe vremea noastră, când lucrurile se stricau, le reparai. Acum se aruncă, nimeni nu-şi mai bate capul cu ele. Sunt văzute ca fiind de unică folosinţă”.

Momentul în care nu merg lucrurile în căsnicie este o şansă extraordinară de a înţelege ce te împiedică pe tine să iubeşti şi să te dăruieşti celuilalt. A dezerta, a părăsi pe celălalt este nu doar un gest laş, ci şi un mare pas înapoi din punct de vedere duhovnicesc. Cel căsătorit învaţă să dobândească pe Dumnezeu în primul rând în relaţia cu soţul/ soţia. Crizele din căsnicie scot din cel căsătorit toate neputinţele, toată răutatea care zace în inima sa. Dumnezeu îngăduie asta, pentru ca noi să ne vedem aşa cum suntem – nu cum ne închipuim că am fi – şi să ieşim astfel din amăgire şi din zona de confort. Problema căsniciei mele este problema mea – iată singura atitudine câştigătoare. Doar aşa poate omul căsătorit conştientiza neputinţele sale lăuntrice şi patimile sale. Doar aşa va lăsa pe Dumnezeu să-l vindece cu harul Său. Repet, în afara unor situaţii cu totul excepţionale, a divorţa de celălalt înseamnă a divorţa de tine însuţi. În primul rând, pentru că atunci când un bărbat şi o femeie sunt uniţi prin Taina Nunţii, ei devin „un trup; deci ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (cf. Matei 19, 6). Dar mai înseamnă şi a renunţa la clipa cea prielnică pentru o adevărată preschimbare lăuntrică. Înseamnă şi a o lua de la capăt exact pe acelaşi traseu, chiar dacă se schimbă tovarăşul de drum. Divorţul are, aşadar, ceva sisific în el. Nu rezolvă nimic. Aduce doar o linişte mincinoasă, una care prevesteşte şi mai mari furtuni.