N-am privit niciodată ca o simplă întâmplare povestea Gadarei. Hristos, ca să ajungă pe partea lor de lume, biruie o furtună și alungă duhurile care „fierbeau” cu ură apele întunecate. Întunecate, pe de-o parte de noapte, pe de altă parte de furtună. O umbră străbătea cotloanele furtunii și agita sufletul bieților înlănțuiți însingurați din umbra ținutului gadarenilor. Cumpliți în rostire și la arătare, înfricoșători, își trăiau singuri dramatica stare de oameni-iad. Hristos doar „trece” printre ei. E Paștele – trecerea – Lui printre ei. Îi agită pe ursuzii ce bântuiseră prin frică oamenii ce pluteau pe furtună și prin înfricoșare pe eșuații în indiferența oamenilor. Domnul trece și iadul ce-i locuia pe cei doi se spăimântează. Noi citim cuminți Evanghelia. Dar vă asigur că e o doză de obrăznicie mieroasă în întrebarea lor: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?” (Matei 8, 29). Tupeul celui care crede că totul i se cuvine. Care se crede stăpânitorul lumii. E un fel de „cum îți permiți Tu, adevăratul Stăpân, să ne deranjezi pe noi stăpânitorii impuși prin frică și spaimă crescând în cumplit”? Păruta lipsă de reacție a Domnului îi aruncă în negocierea fugii lor. Aleg o turmă de porci. Prin 1995 descoperirea unui templu păgân ce aducea ca jertfă porcine la mai puțin de 80 de kilometri de Gadara și ținutul Gherghesenilor ne rată că zona producea animale de jertfă pentru idolii ridicați din piatră. Pentru că Iisus Domnul nu hrana lor o lasă afectată, ci idolatria lor colaterală o vrea vindecată. La paguba unei turme – arătând prin acesta cam câți demoni chinuiau pe bieții oameni – se adaugă groaza păzitorilor turmei care duc vestea în cetate. Le vor fi zis de vindecarea „cumpliților” dar și de paguba suferită. Și ei aleg să-L roage să treacă din hotarele lor. Îi speria. Obișnuiți cu demonii le devenise de nesuportat Dumnezeu.  

Domnul nu insistă să rămână între ei. Se întoarce în cetatea sa (Matei 9, 1) aducându-ne aminte că nu, nu avem un Dumnezeu insistent, care să impună acceptarea Sa. Și nici nu negociază scăpările noastre. Ne lasă, deseori, asemenea lecției de libertate oferite demonilor, să ne alegem modul în care „să ieșim din scenă” cu decență. Priviți în jur și veți înțelege cât de greu îi este unui dictator să încheie un război în care pierde chiar dacă prețul plătit e uriaș iar renunțarea i-ar aduce ușurare în deciziile ulterioare. Ori cât de greu îi este unui om care posedă – câte ceva – să se vadă sărăcind, devalorizându-se ca om într-ale materialului. Nu-i simplu. Dar momentul acesta e o lecție despre ce înseamnă „sindromul Gadara” în viețile noastre. Hristos ne entuziasmează dar devine tot mai greu de urmat atunci când e nevoie să jertfim câte ceva pentru aproapele nostru. Ne înspăimântează bolile, scăderile umane, răutatea din jur dar odată vindecate – privind la preșul material plătit pentru vindecarea lor – aflăm normalitatea cârtelii, refuzului. Povestea Evangheliei acesteia este despre relația dintre jertfă și comunitate atunci când vrem să scoatem din cădere și durere pe aproapele. Susținem cu entuziasm pe orice este dispus să moară în locul nostru. Dar nu susținem cu viața noastră ridicarea din iad a aproapelui. 

În urmă cu puțin timp unul din micuții mei prieteni trecuți prin iadul bolii oncologice și adus la liman prin iubirea părinților, grija medicilor și bunătatea milei lui Dumnezeu, a împlinit 11 anișori. L-am întrebat ce să-i aduc de ziua lui. Și mi-a răspuns sincer, grăbit parcă să se întoarcă la joaca ce i se refuzase ceva ani: „Pe Iisus Hristos Împărtășanie!”. L-am rugat să repete și a spus tot așa. Trecuse de prima parte a dimineții dar tatăl său mi-a confirmat că nu băuse apă și nici nu gustase tortul doar să poată să se împărtășească. Am alergat și m-am bucurat să-i dau darul Acesta nu doar de ziua lui ci de toată veșnicia din sufletul său minunat. M-a îmbrățișat și mi-a spus: „Știi Părinte Costi, mi-ai făcut cel mai mare dar din viața mea de 11 ani!”. M-am umplut de emoție și m-am bucurat. Știa cui se cuvine să fie stăpânitorul inimii sale. Și o făcea cu naturalețea unuia ce trecuse prin moarte. Și care gusta acum, flămând, din Înviere!