Deparazitarea trăirii liturgice

A ști să particip la cultul Bisericii mă configurează ca receptor autentic al Tainei dumnezeiești și mă poartă către viul unei vieți împlinite în Hristos.

Iubiți cititori, nu mă sancționați cu lipsa «like»-urilor voastre dacă am scris cu o oarecare insistență în ultima vreme, ignorând deliberat subiecte ale zilei care provocau la o reflecție venită din spațiul Bisericii, despre necesitatea unei raportări corecte la spațiul liturgic ca premisă pentru o viață duhovnicească autentică. Am făcut-o pentru că găsesc că aici este esențialul. A ști să particip la cultul Bisericii mă configurează ca receptor autentic al Tainei dumnezeiești și mă poartă către viul unei vieți împlinite în Hristos. Evident, nu e nimic automat aici, nici magic (adică apeși pe butonul x cu trăire și obții y rezultat pentru viața veșnică), ci pur și simplu ortodox : dreapta și corecta raporare la Dumnezeu în gesturile mele de închinare și de comuniune cu El mă apropie de Adevăr și răspunde tuturor nevoilor posibile din această viață. De aceea cred că răspunsul Bisericii la frământările lumii actuale țâșnește întâi de toate din felul în care știu să trăiesc și să experimentez pe Domnul în aceste laboratoare ale vieții dumnezeiesc-omenești care sunt parohiile sau mănăstirile. În expresia lor cea mai concretă le evocăm prin mersul la biserică. Mai mult decât ziduri sau arhitectură, bisericile ascund în ele truda omenească, dar și taina experierii sfințitoare a lui Hristos. 

Centrul trăirii bisericești este Liturghia. Personal, visez cu ochii deschiși la un spațiu liturgic decontaminat de adaosuri care ne zgârie lăuntric, precum kitschul manifest prin flori de plastic și alte împodobiri de toată jena aflate în aceeași relație cu spațiul bisericii precum manelele cu cântarea bizantină (kitschul este o expresie a modernității, a se vedea: Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității, ed. Univers, București, 1995, pp. 189-221, iar modernitatea, delimitându-se voit de experiența religioasă, vine cu un alt duh decât cel specific spațiului eclesial). Spațiul bisericii ar trebui să fie odihnitor prin simplitate, sobrietate, deopotrivă prin căldura venită din icoana care mă indeamnă la contemplare față către față. Este un spațiu tainic, care invită la adâncire lăuntrică, la rugăciune. Care mă predispune la propria-mi înviere. Dacă vreau să ajung să-L trăiesc pe Dumnezeu trebuie să-mi fie bine la biserică. Să-mi fie un «acasă» spre care să tânjesc. Culoare, arhitectură, sunet, mobilier, ce se găsește și ce nu trebuie să se găsească înt-o biserică, toate acestea au sens în a mă invita să mă împărtășesc din realitatea lui Dumnezeu. Prefer lumina lumânării reflectorului electric nu pentru că aș avea ceva împotriva tehnicii, ci pentru că flacăra lumânării nu dezgolește crud realitatea eliminând taina, ci o ocrotește pe cea din urmă invitându-mă la participare.

În acest spațiu al misterului și al revelării lui Dumnezeu făcut om sunt chemat de Însuși Hristos să slujesc Sfânta Liturghie. Liturghia de duminică înseamnă prin excelență proclamarea Învierii lui Hristos și atingerea, încă de acum și de aici, a «vieții veacului ce va să vie». Cum le trăim la modul concret?

Cred că adesea cu o evlavie neinspirată eclesial. Biserica a înțeles de două mii de ani încoace această mărturie prin participarea omului în integralitatea lui de trup (chemat să se manifeste ca biserică vie, templu al lui Dumnezeu) însuflețit (sufletul cere îngrijire prin spovedanie pentru a primi încredințarea ridicării din păcat, și deci a începutului învierii). În ceea ce privește primul aspect, mă întreb, un ritm de spovedanie «din An (nou) în Paști» este oare suficient pentru a mă face să resimt binecuvântata stare a propriei învieri lăuntrice? Cum aș putea să ajung să mă spovedesc și să mă împărtășesc mai des? Nevrednicia (oricine se împărtășește nu o face decât ca «cel dintâi dintre păcătoși», o altfel de considerare a persoanei mele nici nu mi-ar îngădui să mă apropii) nu poate constitui o piedică. Dar dacă astăzi sunt nevrednic și nu mă pot apropia, lucru care poate fi de înțeles, ce fac să ies efectiv din starea aceasta? Prin spovedanie, în cateva luni sau ani, va trebui să ajung, prin grija părintelui meu duhovnic conștient că normalitatea vieții creștine este participarea la Sfintele Taine.

Ce dezolante sunt parohiile în care la apelul «cu frică, cu credință și cu dragoste să vă apropiați» nu se apropie nimeni! În unele locuri picăm chiar în plină tragi-comedie; te pufnește râsul dacă nu ar fi de-a dreptul hilar și vrednic de plâns: la chemarea preotului lumea răspunde prin înaintarea cu un pas – mai crasă neînțelegere teologică se poate imagina? Unii ard de nerăbdare să fie atinși de preot la vohodul cu Cinstitele Daruri (dar acestea nu sunt trupul și sângele Mântuitorului, ci pâine și vin binecuvântate), dar la ieșirea cu Sfințitele Daruri, deci după sfințire, nu mai participă tot pe temei de evlavie, venind astfel la Cina Domnului în calitate de privitori, iar nu de comeseni și casnici ai Domnului (franțuzescul copain = amic, prieten ne apare foarte liturgic, vine de la co-pain, cei care împart împreună pâinea). Atingerile acestea aproape magice de obiectele de cult (și atât) ne țin departe de ce a vrut Mântuitorul de la noi. Cuiva era să îi rămână buzele pe cădelnița fierbinte ce preceda ieșirea Darurilor în încercarea sa de a o săruta cu evlavie … toate acestea, buruieni de trăire liturgică, nu au de-a face cu adevărata evlavie, bisericească, matură, care ne face părtași Tainei creștine. Trăim timpuri când copiii ne aduc pe noi cei adulți la Biserică, prin faptul că se pot împărtăși cât de des … asta atunci când nu le refuzăm această șansă oferindu-le pe furiș, adică în afara liturghiei, din împărtășania pentru bolnavi, atitudine nebisericească prin care îi sancționăm cu imposibilitatea descoperirii de mici a liturghiei.

În ceea ce privește atitudinea trupului, poziția firească duminica la Liturghie este în picioare. Acesta nu e un amănunt nesemnificativ, ci un mod fundamental de a fi în relație cu Hristos cel înviat. Se pot înțelege, bineînțeles, oboseala, neputința, care te determină să stai în genunchi sau așezat, dar fundamental trebuie știut că mărturisirea Învierii (grecescul anastasis = înviere se traduce ad literam prin „a nu sta jos”) lui Hristos duminica se face identic cu cea de Paști, și anume, din picioare. Cum de Paști știm să nu îngenunchem, și de altfel starea de bucurie ne împiedică să întâmpinăm Învierea Domnului altfel decât în picioare, ridicați din căderea păcatului în această demnitate prin mila lui Dumnezeu, iar duminica, cu atât mai mult cu cât utrenia ne pregătește prin cântările și citirea evangheliei Învierii, nu știm să semnificăm prin însăși poziția trupului nostru Învierea?

Dacă ar fi să ne luăm după modul în care se îngenunchează în biserici în timpul Liturghiei, din așa zisa evlavie față de diferite momente pe care le estimăm a fi de încărcătură duhovnicească deosebită, dar așa, de capul nostru, introducând în realitate centre de greutate artificiale față de centrul de greutate al liturghiei care nu poate fi decât sfințirea Darurilor și împărtășirea credincioșilor, conștientizăm oare că ne îndepărtăm de expresia cea mai curată și mai corectă a vestirii Învierii lui Hristos? Și astfel de posibilitatea de a-L trăi autentic pe Hristos? Canonul 15 al sfântului Petru al Alexandriei (300-311), canonul 5 al Sinodului local din Neocezareea (319), canonul I al Sinodului I ecumenic de la Niceea (325), canonul 91 al sfântului Vasile cel Mare din Cezareea Capadociei (370-378), canonul 90 al sinodului ecumenic Trullan (691), nomocanonul sfântului Fotie (883), iată mărturiile cele mai solide ale primului mileniu despre cum a înțeles Biserica să slujească liturghia prin pozițiz în picioare, ca ilustare concretă a Învierii (recomand: http://orthodoxe.free.fr/files/Agenouillement.pdf).

În concluzie, care este sensul acestei încercări de a pleda pentru o recalibrare a noastră față de modul cum participăm la Liturghie? Îndrăznesc să cred că posibilitatea corectă de participare liturgică este direct proporțională cu efectul benefic pe care îl pot resimți în viața mea de credincios. Harul lui Dumnezeu binevoiește în cel care asumă cât mai deplin Tradiția vie și sfântă a Bisericii. Aceasta trece și prin cult. De aici încep real soluțiile pentru crizele omului de azi. De care suntem atât de îngrijorați, dar cu o mentalitate care, să recunoaștem, diferă adesea prea puțin de cea a lumii …

 

Citește alte articole despre: biserică, comuniune, cult, Liturghie, viaţă liturgică

De la același autor

Ultimele din categorie