Dumnezeu şi Constituţia. Cine are de câştigat?

Constituţia este nu doar un document fundamental pentru statul de drept, ci este şi o carte de vizită pentru un popor, este o sumă a acelor elemente care definesc identitatea unei naţiuni.

Anunţata revizuire a Constituţiei a generat o serie de dezbateri publice nu doar despre regionalizare sau despre modificări în privinţa unor atribuţii ale Preşedintelui ţării sau ale Primului ministru, ci şi cu privire la introducerea unor referinţe la numele lui Dumnezeu sau la tradiţia creştină a poporului român. Părerile, cum era de aşteptat, sunt împărţite: de la reacţia virulentă a celor care sunt convinşi că, prin astfel de referinţe, se aduc grave atingeri "laicităţii" statului român, până la sesizarea unui firesc de către cei care văd, în astfel de propuneri, o rotunjire a identităţii noastre. Puţini, foarte puţini sunt cei care au avut curiozitatea să cerceteze ce se întâmplă în Constituţiile unor alte state occidentale (că tot există moda – sau complexul? – de a privi mereu într-acolo). Ar fi putut constata, astfel, nu numai că sunt numeroase statele care menţionează, în acest act fundamental al statutului de drept, numele lui Dumnezeu, ci chiar, în unele cazuri, trimiterile sunt la Preasfânta Treime sau la Persoana Mântuitorului. Spre exemplu, Irlanda menţionează, în preambul: "În numele Preasfintei Treimi, de la Care este toată autoritatea şi către Care, ca finalitate, toate acţiunile oamenilor şi ale statelor trebuie să se îndrepte. Noi, poporul Irlandei, cu smerenie recunoscând toate obligaţiile noastre către Domnul Dumnezeul nostru, Iisus Hristos (...) Adoptăm, împuternicim şi ne încredinţăm pe noi înşine acestei Constituţii." Iar la articolul 6, aceeaşi Constituţie precizează: "Toate puterile de guvernământ, legislative, executive şi judiciare, derivă, sub Dumnezeu, din oameni (...)."

Grecia este un al doilea stat în a cărui Constituţie se regăseşte, tot în preambul, o trimitere chiar la "numele Sfintei, Deofiinţă şi Nedespărţitei Treimi", iar la articolul 59 se precizează: "membrii Parlamentului vor depune public următorul jurământ în faţa Camerei şi a publicului: Jur în numele Sfintei Deofiinţă şi Nedespărţitei Treimi să păstrez credinţa în ţara mea şi în forma democratică de guvernământ, ascultarea faţă de Constituţie şi de lege şi să-mi îndeplinesc datoriile cu conştiinciozitate”. Evident, nu este obligatoriu acest jurământ şi pentru parlamentarii care nu sunt de religie ortodoxă, ci "membrii Parlamentului care sunt din religii diferite sau credinţe diferite vor depune acelaşi jurământ în conformitate cu religia şi credinţa lor". Alături de aceste două state, Irlanda şi Grecia, unul în care confesiunea romano-catolică ocupă locul de frunte (dar sunt şi consistente comunităţi protestante sau anglicane), respectiv celălalt în care predomină confesiunea ortodoxă, avem şi cazul unui stat, Germania, în care creştinismul (mai ales de confesiune luterană sau romano-catolică) e îmbrăţişat de 65% de cetăţeni şi care are următoarea menţiune în preambulul Constituţiei sale: "Conştient de responsabilitatea sa în faţa lui Dumnezeu şi a omului (...) poporul german a adoptat următoarea Constituţie în virtutea puterii sale constitutive".

Una dintre cele mai elaborate introduceri la acest act fundamental care este Constituţia, îl are Polonia, din care spicuiesc: "În grija pentru existenţa şi viitorul Patriei noastre (...) noi, Poporul Polon – toţi cetăţenii Republicii, atât cei cu credinţa în Dumnezeu - izvor al adevărului, dreptăţii, binelui şi frumosului, cât şi cei care nu împărtăşesc această credinţă, dar care cred in valori universale provenite din alte surse (...), recunoscători înaintaşilor noştri, graţie muncii lor, graţie luptei pentru neatârnare cumpărată cu preţul unor mari jertfe, graţie culturii cu rădăcini în moştenirea creştină a Poporului şi în valorile general umane, (...), cu sentimentul răspunderii în faţa lui Dumnezeu sau în faţa propriei conştiinţe, adoptăm această Constituţie a Republicii Polone (...)". Iată că în această Constituţie apare şi o referinţă la moştenirea creştină a poporului polonez, lucru pe care-l mai regăsim, în Europa, în Constituţia unui stat scandinav, Norvegia, care afirmă, la articolul 2, că "baza valorilor noastre rămâne moştenirea creştină şi umanistă". Ca o paranteză, apropo de invocarea identităţii creştine, aş menţiona cazul Marii Britanii care, în Constituţia sa, la secţiunea 18 (dedicată "libertăţii religiei"), precizează că o persoană "poate fi declarată vinovată de cuvinte blasfemiatoare dacă el sau ea publică referinţe injurioase şi ofensatoare la adresa creştinismului care merg dincolo de limitele unei controverse. Aceasta nu se aplică la dezbateri şi discuţii despre adevărul doctrinelor creştine". Dacă mai adăugăm aici şi cazul Elveţiei care a introdus, în articolul 72 al Constituţiei sale, prevederea că este interzisă "construirea minaretelor" pe teritoriul său, obţinem o imagine un pic mai complexă decât cea vehiculată de apărătorii îndârjiţi ai "corectitudinii politice" şi de promotorii unei "laicităţi" înţeleasă şi ca lipsa oricărei referinţe la termeni sau teme de factură religioasă.

Stema Iaşului şi evlavia ieşenilor

Mai amintesc, înainte de a încerca unele concluzii pe această temă, că trimiteri la numele lui Dumnezeu există şi în alte Constituţii, cum ar fi în cazul statului Liechtenstein(care notează, în preambul: "Noi, Johann II, Prinţ suveran al Regatului Liechtenstein (...) prin harul Domnului, vă aducem la cunoştinţă că...") sau în cazul Canadei (tot în preambul, citim: "Ţinând cont de faptul că, Canada este fondată după principii ce recunosc supremaţia lui Dumnezeu şi a legii..."). Aşadar, dacă şi în Constituţia României s-ar regăsi, undeva în preambul, o referinţă la numele divinităţii, în nici un caz nu am constitui o excepţie în plan internaţional. De altfel, acest lucru nici măcar nu ar constitui o noutate, întrucât chiar şi în actuala Constituţie, la depunerea jurământului, după validarea alegerii sale, în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, Preşedintele României rosteşte, în final: „Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”(a se vedea articolul 82, aliniatul 2).

Prin modul în care ar fi formulate referinţa la Dumnezeu sau la tradiţia creştină într-o viitoare Constituţie a României, nu s-ar aduce atingere, cum se vehiculează, libertăţii de conştiinţă a nimănui (nici măcar a unui ateu), aceste elemente neavând menirea de a îngrădi în vreun fel convingerile sau credinţele vreunei persoane (libertatea conştiinţei fiind garantate, în continuare, prin articolul 29 al actualei Constituţii). Pentru orice persoană credincioasă însă, adevăratul şi autenticul izvor al Legii nu poate fi decât Dumnezeu şi orice lucrarea a omului se face prin raportare la voinţa divină. Cum România este o ţară în care majoritatea covârşitoare se declară având credinţă în Dumnezeu (şi nu ne referim aici la o religie sau confesiune anume), doar aproximativ 0,2% declarându-se fără religie sau atei, este firesc ca invocarea numelui lui Dumnezeu să adauge un plus de valoare şi să consolideze şi mai mult autoritatea actualei Constituţii.

Pe de altă parte, Constituţia este nu doar un document fundamental pentru statul de drept, ci este şi o carte de vizită pentru un popor, este o sumă a acelor elemente care definesc identitatea unei naţiuni. Cu siguranţă că poporului român i-au fost, de-a lungul istoriei (şi îi sunt şi astăzi) specifice credinţa în Dumnezeu, creştinismul punându-şi amprenta în mod esenţial asupra formării sale şi asupra modului său de viaţă, asupra valorilor sale fundamentale şi asupra celor mai valoroase contribuţii pe care le-a adus umanităţii în plan cultural, ştiinţific, artistic etc. Prin menţionarea numelui lui Dumnezeu şi a tradiţiei creştine nu s-ar produce decât o firească şi necesară completare a celorlalte elemente de acest ordin care se regăsesc în alte documente sau simboluri definitorii pentru statul român. Astfel, în stema României se regăseşte crucea, iar în imnul naţional apare versul: Preoţi cu crucea-n frunte! căci oastea e creştină”.Aceste elemente de factură religioasă - existente deja - nu pot fi interpretate (decât forţând lucrurile) ca un soi de "propagandă" religioasă. Nu cred că, spre exemplu, ieşenii sunt mai evlavioşi doar pentru că pe stema municipiului se regăsesc cele două cruci simbolizând două biserici, cei mai mulţi cred că nici nu au sesizat acest aspect. Dar aceste două cruci vorbesc despre identitatea Iaşului, după cum monumentele cele mai reprezentative ale acestui oraş sunt tocmai străvechile lăcaşuri de cult...

Nu mă grăbesc să dau un răspuns la întrebarea lansată în titlu. Am oferit însă, sper, suficiente repere pentru ca fiecare să încerce a-şi oferi singur un posibil răspuns. M-aş bucura însă ca dezbaterile care vor urma să aibă în vedere problematica în ansamblul ei şi să se desfăşoare pe bază de argumente, nu de prejudecăţi sau idiosincrazii. Ar fi un semn de normalitate şi o dovadă că societatea românească a atins o anumită maturitate. (Text publicat în cadrul rubricii „Acum, după două mii de ani”, în ediția tipărită a Ziarului de Iași.)

De la același autor

Ultimele din categorie