Eminescu la Mănăstirea Neamț

Împrejurările aducerii sale la ospiciul de la Mănăstirea Neamț nu par foarte clare. Unii spun că pretextul ar fi fost un acces de furie cauzat de nemulțumirea că în volumul antum îngrijit de Maiorescu s-au inserat variante ale unor poezii pe care nu le-ar fi agreat. Alții, dimpotrivă, susțin că internarea a fost cauzată de evoluția bolii. În mod cert însă, în data de 6 noiembrie 1886 el se afla în arestul poliției ieșene, cercetat de un procuror; acesta, ajutat de părerile a doi medici, considera că „starea lui este periculoasă atât pentru societate cât și pentru el însuși și este neapărată nevoie de a fi internat în o casă specială”.

În preajma zilei de 15 ianuarie, amintindu-mi de poetul nepereche al literaturii române, subscriu mărturisirii emoționante, pline de românism, a charismaticului călugăr de la Rohia, Nicolae Steinhardt: „îl iubesc pe Eminescu”.

Se împlinesc anii de la nașterea sa și de aceea, doresc să-i închin un gând smerit. Scriind rândurile de faţă în preajma vestitei lavre unde și Eminescu a „viețuit”, ce-i drept doar cinci luni, voiesc a expune câteva din însemnările făcute pe marginea șederii lui la Neamț.

Împrejurările aducerii sale la ospiciul de la Mănăstirea Neamț nu par foarte clare. Unii spun că pretextul ar fi fost un acces de furie datorat nemulțumirii că în volumul antum îngrijit de Maiorescu s-au inserat variante ale unor poezii pe care nu le-ar fi agreat. Alții, dimpotrivă, susțin că tocmai internarea s-a datorat evoluției bolii. În mod cert însă, în data de 6 noiembrie 1886 el se afla în arestul poliției ieșene, cercetat de un procuror; acesta, ajutat de părerile a doi medici, Juliano și Bogdan (după afirmațiile lui Gala Galaction din lucrarea Viața lui Eminescu, 1914), considera că „starea lui este periculoasă atât pentru societate cât și pentru el însuși și este neapărată nevoie de a fi internat în o casă specială”. Însoțit de un gardian, Eminescu a fost scos din arest, îngăduindu-i-se să-și pună într-un cufăr câteva cărți, manuscrise, lucruri personale de la locuința sa (o cameră simplă închiriată în „casele Lepădatu”, etaj III, pe strada Lăpușneanu), apoi au pornit spre gară. Prin fața Academiei Mihăilene, profesorul Vasile Burlă, un bun amic de-al poetului, văzându-l îmbrăcat sumar, într-un pardesiu subțire, vechi, hărtănit, s-a dezbrăcat și i-a dăruit paltonul său gros. A urmat călătoria cu trenul până la Pașcani, iar de acolo cu trăsura până la Neamț.

Bolnița, înființată pe la începutul secolului al XVIII-lea, a funcționat în mai multe locații din vatra chinoviei. În anul 1864 s-a mutat în clădirile zidite între 1841-1843, pe amplasamentul seminarului de astăzi, rămânând aici până la începutul secolului al XX-lea, când s-a desființat. Călugării se ocupau în mod direct de îngrijirea bolnavilor, fapt ce a continuat o bună perioadă de timp, chiar după ce sanatoriul nu a mai depins direct de mănăstire. După intrarea în vigoare a Regulamentului Organic, în ospiciul nemţean numărul pacienților a crescut simțitor. La data de 1 ianuarie 1863, când se găseau internați spre îngrijire 90 de alienaţi, a devenit instituție de stat. La 1 aprilie 1866, unitatea medicală a trecut sub grija directă a Epitropiei generale a Casei Sfântului Spiridon din Iaşi, împreună cu spitalul din Târgu Neamţ.

Revenind la Eminescu, în toamna anului 1886, într-o zi mohorâtă de noiembrie, a fost adus de la Pașcani cu o trăsură. Nu cunoaştem împrejurările în care s-au „rătăcit” cufărul și paltonul primit, fapt petrecut între orașul Târgu Neamț și mănăstire, probabil pe raza comunei Vânători-Neamț. Se pare că era pe înnoptate, de vreme ce nu au observat la timp incidentul. Pe poet îl afectase puternic respectiva pagubă: externat, parcurgând același drum înspre Pașcani, cu un bun prieten, îi relatează nefericitul eveniment, indicându-i chiar locul unde bănuia că s-ar fi întâmplat.

Jandarmul ce-l însoțea a înmânat conducerii sanatoriului un document cu următorul conținut: „În urma adresei Parchetului din Iaşi şi în baza alăturatului certificat medical, prin care se atestă că pacientul Mihail Eminescu sufere de alienaţie mintală, avem onoare a vă face cunoscut că Epitropia generală a admis internarea citatului pacient în acest ospiciu şi deci la prezentarea lui să binevoiți a-l interna. (...) Epitrop N. Gane” .  În registrul de primire al aşezământului s-a notat: „34 ani (?), ortodox, român, profesiunea liberă, din urbea Iaşi, boala: manie furibundă... delirium tremens”.

Informații veridice despre șederea neînțelesului poet la Neamț aflăm de la Leon Onicescu, intendent al locului; în jurul anului 1926 el a publicat câteva memorii referitoare la perioada spitalizării lui Eminescu, republicate de renumitul eminescolog, Augustin Z. N. Pop. Misivele respective amintesc de situația grea a pacienților. Inițial, spune Onicescu, pe poet l-au cazat într-un salon cu încă zece suferinzi. Un fost coleg de școală de la Cernăuți, avocatul Gheorghe Bojeicu, vizitându-l pe nefericitul botoșănean, confirma cele relatate de Onicescu. Mai mult, avocatul afirma că Eminescu adesea protesta și se plângea că l-au internat pe nedrept, căci nu este nebun. Observându-se clar acest lucru, Onicescu îi permitea adesea să prânzească în pavilionul administrativ, ocrotindu-l și îngăduindu-i să-și facă un program oarecum separat de al restului bolnavilor. Dacă din primele două luni nu se cunosc date concrete despre viața lui Eminescu, Oniciuc spune că, din ianuarie, poetul a reînceput să scrie versuri, chiar el trimițându-i la „Convorbiri literare” câteva poezii. În schimbul bunăvoinței funcționarului, pacientul îl ajuta ca „scriptolog” la niște evidențe ale aşezământului. Tot acum s-a petrecut celebrul episod cu spovedania și împărtășania lui Eminescu, amintit pentru prima dată de profesorul Paul Miron, reluat ulterior în numeroase materiale. Că poetul se restabilise ne-o confirmă relatarea avocatului Bojeicu: în martie 1887, vizitându-l, a stat la masă cu el și cu doctorul Balomir, un fel de medic de permanență al instituţiei, care afirma că pacientul este perfect sănătos, putând pleca în orice zi. Rămânerea sa aici s-a prelungit oarecum, atât din pricina vremii (probabil încă iarnă, frig, zapadă), cât și din lipsa banilor necesari transportului. Acum înțelegem de ce Vlahuță, prin ianuarie-februarie, se căznea să organizeze în Iaşi o subscripție publică, încercând să-l ajute pe bunul său amic să se externeze. Demn, poetul i-a scris lui Vlahuță astfel: „nu te pot încredința îndestul cât de odioasă este pentru mine această specie de cerșetorie, deghizată sub titlul de subscripție publică, recompensă națională. E drept că n-am bani, dar aceasta este departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public. Mai sunt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus e desigur cel din urmă la care aș avea vreodată recurs”. Totuși niște elevi inimoși ai școlii de pictură ieşene au alcătuit mai multe liste de subscripție, vreo 500 la număr; reușind să strângă câteva mii de lei, i-au înmânat Henrietei, sora lui Eminescu, ea trimiţându-i la Neamț.

Pe 10 aprilie, în joia luminată chiar, fostul coleg de gimnaziu al lui Eminescu, avocatul Bojeicu, a revenit la sanatoriu, tocmind o trăsură spre a-l duce pe poet până la Pașcani, unde-l așteptau Ion Creangă și Miron Pompiliu. Toți stăruiră să meargă la Iași, dar el se hotărâse deja să ia trenul către Botoșani.

Mănăstiri: Mănăstirea Neamţ

De la același autor

Ultimele din categorie