Cultura română și Eminescu

 

Nu se putea alege o zi mai potrivită pentru omagierea culturii noastre decât cea în care îl sărbătorim pe Eminescu, omul deplin al ei. Poetul şi-a dobândit acest nume prin incontestabila-i trudă pe tărâm cărturăresc și patriotic, fără vreo influență sau sentință arbitrară venită de undeva, fără ca vreun for academic, politic sau juridic să i-l fi atribuit.

Sărbători după Sfinte Sărbători! O binecuvântată înlănțuire de zile în care am petrecut cu duhovnicească bucurie vremea sfintelor Praznice ale Nașterii, Tăierii Împrejur și Botezului Domnului, dar și trecerea în Anul Nou civil 2019. Iată-ne ajunşi într-un alt moment festiv, când ne celebrăm cultura națională și pe reprezentantul desăvârșit al ei, Mihail Eminescu. Stabilirea Zilei Culturii Naționale s-a făcut prin Legea nr. 238 din 7 decembrie 2010, adoptată de forul nostru legiuitor ca pe o firească și necesară omagiere a tuturor valorilor spirituale și materiale făurite de nația română în decursul bimilenarei sale existențe, dar și ca pe o datorie de a promova instituțiile menite să conserve, să comunice și să promoveze acest tezaur. Pe lângă cele văzute, orice cultură cuprinde și o serie de aspecte inefabile: credința strămoșilor, complexitatea trăirilor poporului din care, de-a lungul istoriei, s-a născut latura văzută, tezaurizată în noțiunea de cultură națională.

Nu se putea alege o zi mai potrivită pentru omagierea culturii noastre decât cea în care îl sărbătorim pe Eminescu, omul deplin al ei. Poetul şi-a dobândit acest nume prin incontestabila-i trudă pe tărâm cărturăresc și patriotic, fără vreo influență sau sentință arbitrară venită de undeva, fără ca vreun for academic, politic sau juridic să i-l fi atribuit. Eminescu, prin propria-i gândire și simțire, a creat valori naționale fără seamăn; nu s-a văzut urcat de cineva pe piedestalul culturii și simțirii românești; ascensiunea i-a fost presărată cu sfârșitoare suferințe, în condiții din cele mai vitrege. Nu exagerăm afirmând că în scrierile sale simțămintele românești sunt atât de expresive, încât pare uluitor că a reușit să prevadă cu aproape patru decenii înainte cum toate teritoriile locuite de români, frați de-o credință și-un neam, se vor așeza sub stindardul aceleiași țări. Da, Eminescu s-a dovedit, din acest punct de vedere, un profet. Bunăoară, prin vara lui 1883 îi scria lui Iosif Vulcan, redactorul revistei „Familia” din Oradea – care-i publicase vreo șapte poezii şi-i trimisese primul său onorariu – mulțumindu-i pentru considerația ce-i făcuse, dar și pentru remunerație. Fapt interesant, în scrisoare el amintește că Oradea Mare se afla „într-un colț depărtat al românimii”, deși se știe că granițele de atunci ale României nu se întindeau decât până la Carpați.

De ce îl numim pe poetul și publicistul Eminescu deplinul român al culturii noastre? Deoarece opera și gândirea lui nu sunt provinciale, ci naționale, cu vedere spre universal. Da, este universală opera lui Eminescu, fiindcă ideile lui se întrepătrund cu ale marilor înțelepți ai lumii, pe care i-a studiat cu nestăvilită sete de cunoaștere, netemându-se să-și însușească noi principii din istoria și cultura internațională fără a-și risipi propria-i identitate, ba dimpotrivă, dovedindu-se un vajnic păstrător și promotor al filonului românesc.

Într-un fel, neîntrecutul gânditor a întruchipat în năzuințele lui tot ceea ce românii de pretutindeni visau: unitatea de neam, un trai civilizat, o societate necoruptibilă, lipsită de vanitate și falsitate. Anticipând aceasta, nefericele stihuitor va imortaliza o sumedenie de aspecte ale istoriei și vieții cotidiene nu doar din Moldova, unde se născuse, sau din Muntenia, unde a trăit o parte vieții, ci și din Bucovina, unde învățase şi, de asemenea, surprinzător, din Transilvania, Banat sau Dobrogea, regiuni pe care le vizitase nu dintr-o curiozitate prozaică, ci din sincera dorință de a cunoaște realități din ceea ce în mintea lui deja se înfăptuise, România Mare. El a cântat și a jelit tot pământul străbun, toate provinciile istorice locuite de români, pentru că le cunoștea foarte bine, nu doar din cărți, ci de pe cărările bătătorite cu piciorul și cu inima arzând de a afla cât mai multe din trecutul și prezentul întinsului pământ unde trăiau frații de-un sânge și-o credință cu el. În vara lui 1866, pe când avea doar 16 ani, junele Mihai s-a încumetat să pornească pe jos de la Cernăuți până la Blaj, în inima Transilvaniei, străbătând o distanță de aproximativ 400 km. Din „Roma cea mică”, după cum numea el Blajul, impetuosul Eminescu și-a continuat parcursul inițiatic prin Alba Iulia și Sibiu, coborând pe valea Oltului, până la Giurgiu. Câte sate, târguri, orașe, biserici și mănăstiri nu a cunoscut atunci? Ce să mai spunem de oameni!? Să nu uităm nici de peregrinările sale din 1868, cu trupe de teatru, ca sufleur ocazional, figurant ori actor, săvârșite prin toată Transilvania, prin Banat, Muntenia sau chiar Moldova. N-au rămas zadarnice aceste călătorii. Neobositul pelerin a strâns nenumărate comori, frumuseți spirituale, culturale și naturale, neostoite doruri și suferințe, pe care le regăsim transfigurate în monumentala sa operă literară sau în publicistică.

Iată de ce Eminescu rămâne omul complet al culturii noastre naționale: a știut să creioneze prin inegalabile scrieri sufletul neamului său, tălmăcind în cuvinte alese credința și istoria lui, creațiile populare, virtuțile și scăderile, năzuințele, dar și poticnelile confraților, bucuriile, apăsările, dar și dorurile lor. De aceea, prin el cultura română a atins zenitul, iar fără el nu ar fi fost deplină, căci, nu-i așa?, „ce săraci am fi fără Eminescu”.

De la același autor

Ultimele din categorie