Faima lumească arsă de focul crematoriului

Puncte de vedere

Faima lumească arsă de focul crematoriului

    • Faima lumească arsă de focul crematoriului
      Faima lumească arsă de focul crematoriului

      Faima lumească arsă de focul crematoriului

Dar oare demnitate înseamnă să pleci „dincolo” pârjolit de flăcări, transformat în cenușă?

Discuțiile aprinse despre incinerarea unei cunoscute persoane publice recent decedate mi-au amintit de un dialog avut, acum câţiva ani, cu un personaj ce a dorit ca trupul lui să fie dat flăcărilor după moarte. Am străbătut cale lungă pentru a-i vorbi, încercând să-l conving să-și schimbe decizia, trecută, de altfel, în testament. Un om cult, cu o casă ticsită de cărți, tablouri, ce în viața-i tumultoasă cunoscuse mari personalități românești, ierarhi, preoți. După conversații îndelungi, tind să cred, constructive, la despărțire, mi-a spus: părinte, îți promit că mă voi gândi.

Boala nemiloasă i-a curmat viața mai devreme decât s-ar fi așteptat. Cu o săptămână înainte de a se stinge, m-a sunat, confesându-mi-se cu un glas deprimat: părinte, regret că răspunsul pe care trebuie să ți-l dau e unul nefavorabil. Nu-mi pot schimba decizia, cu toate că, sincer, am ajuns să mă întreb ca Arghezi: dacă totuși dincolo există ceva!? Dar îţi mărturisesc că nu vreau să-i îngreuiez situația soției mele. Incinerarea e soluția cea mai ușoară pentru ea. Mi-a închis telefonul precipitat, fapt ce m-a determinat să încerc să iau legătura din nou cu el. Nu am reușit: intrase în comă.

Am continuat s-o rog pe soția defunctului să-i încalce dispoziția testamentară, înmormântându-l creștinește. Din păcate, nu a voit. Încăpățânarea ori neînțelegerea corectă a rostului înhumării trupului au făcut-o să îndeplinească dorința nefericitului ei consort. L-am prețuit, iar durerea mi-a sporit-o imposibilitatea de a mă ruga pentru el, de a-l pomeni la dumnezeiasca Liturghie. Țin minte că prima discuție pe această temă am avut-o cu Biblia în mână. Nu nega învățătura Bisericii, dar mi s-a părut indiferent faţă de ea. Îmi invoca nume mari ale culturii române ce părăsiseră scena vieții în acelaşi mod: Garabet Ibrăileanu, Eugen, Monica și Nadia Lovinescu, Mircea Eliade, pictorii Octav Băncilă, Steriadi, alături de numeroşi alți profesori, artiști, oameni politici sau „simpli muritori”. El și restul „arșilor” considerau că focul purifică, simplifică și condensează ceea ce un individ a reprezentat fiind viu, prin ardere scoțându-se în relief esențe fundamentale umane.Îmi spunea, în plus, că incinerarea nu face decât să amplifice cultul morților, punând mai mare accent pe suflet decât pe trup, ce prin moarte devine un rest de existență, inutil, dizgrațios.Ce rătăcire să crezi că focul material are puterea de a purifica mai mult decât focul dumnezeirii!!!

Dar cum rămâne cu îndemnul Sfântului Apostol Pavel de a ne prețui trupurile, de a le transforma în temple ale Duhului Sfânt? Nici după moarte trupul nu se preschimbă în ceva inutil, căci, reprezentând un instrument al sufletului, prin el omul a săvârșit binele, a împlinit Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, așezarea în pământ oferă un răgaz trupului până la Judecata de Apoi, când în părtășie cu sufletul, va ajunge la fericirea veşnică făgăduită. Nu-mi propun să realizez eu aici o apologie a înmormântării trupurilor. Există articole excelente în domeniu, tratând problema sistematic. Voiesc să spun doar că persoanele care își doresc incinerarea procedează astfel de multe ori din orgoliu, pentru a fi „la modă” cu alții din breasla lor ce au avut același sfârșit dramatic. Recurg la asemenea străine practici de credința ortodoxă spre a ieși, chipurile, demn din scena vieții. Dar oare demnitate înseamnă să pleci „dincolo” pârjolit de flăcări, transformat în cenușă?

Lipsa discernământului ori boala îndelungată ce le-a întunecat rațiunea pot constitui alte pricini ale deciziei lor zguduitoare. Desigur, principala cauză o consider a fi puțina lor credință, neînţelegerea adevărului că trupul înmormântat se află în așteptarea învierii de obște. Prin înmormântare, un bun creștin urmează pilda modelului desăvârșit al viețuirii noastre pământene, Hristos Dumnezeu, așezat în mormânt, după pogorârea de pe Cruce, de către Iosif din Arimateea şi Nicodim. Credinciosul împlineşte astfel cuvintele dumnezeiești ce poruncesc ca trupurile să se întoarcă în pământul din care s-au luat (Eclesiast 12, 7). Punerea în mormânt se dovedeşte un semn al iubirii, al prețuirii faţă de repausat, aducând binecuvântarea Cerului asupra celor ce săvârșesc înhumarea adormiților: „atunci a trimis David soli la locuitorii din Iabeşul Galaadului, ca să le spună: Binecuvântaţi sunteţi voi de Domnul, pentru că aţi arătat milă lui Saul, domnul vostru şi unsul Domnului, şi l-aţi îngropat pe el şi pe fiul lui, Ionatan” (II Regi 2, 5). Mihai Eminescu, marele nostru poet naţional, considera pământul patriei mai bogat, mai sfânt, fiindcă în el s-au depus trupurile atâtor români pe care țărâna i-a îmbrățișat, primindu-i la vremelnică odihnă.

Revenind la cazul expus: cum trebuia oare să procedeze soția? Să-i împlinească nesăbuita dorință de incinerare sau să-l salveze duhovniceşte, oferindu-i șansa împărtășirii din lumina și iubirea Sfintei Treimi? Într-o conferință, părintele Stăniloae spunea că, dacă iubești pe cineva cu adevărat, îi dorești binele suprem: mântuirea. Or, în aceste condiții, o încălcare a unei dorințe nechibzuite nu constituie un păcat, cred, ci o îndreptare a ei. Și în mănăstire ascultarea față de superior, de frați se face până la păcat. Dacă starețul ori duhovnicul mi-ar da un canon contravenind credinței dreptmăritoare, atunci nu l-aş împlini, ci m-aș ruga pentru părinte, asumându-mi consecințele neascultării, nesupunerii.

Am ales titlul materialului astfel, căci am observat că în ultimul timp a devenit o chestiune de bonton pentru unele nume cu rezonanță din viața românească să se despartă de această lume prin foc. Oare gloria, slava lumească îi fac să nu distingă între credință și orgoliu? Popularitatea, puterea politică, banii, faima, gestionate fără smerenie și credință, riscă să ducă la decizii pripite, care, deși luate într-un moment istoric dat, au regretabile consecințe veșnice.

Citiţi şi: „După ce este părăsit de suflet, de ce să mai dăm vreo consideraţie trupului?”

Citiţi şi: Biserica respectă libertatea individuală, dar rămâne fidelă propriei sale rânduieli

Citiţi şi: Înhumare versus incinerare

Citiţi şi: Înhumare sau incinerare?