Fuga de Euharistie prin atribuirea nevredniciei este pasul spre autodesființare

Vrednicia și nevrednicia în împărtășirea credincioșilor cu Sf. Taine este o problemă puțin discutată, discretă și lăsată cu toată autoritatea la alegerea duhovnicului.

Vrednicia și nevrednicia în împărtășirea credincioșilor cu Sf. Taine este o problemă puțin discutată, discretă și lăsată cu toată autoritatea la alegerea duhovnicului. Contextul istoric și euharistic în care se află țara noastră azi "nu permite" tratarea acestei practici în libertate și deschidere prea mare și aceasta se explică prin conștientizarea îndrăzneață și ascetică de care trebuie să dăm dovadă atunci când ne propunem un astfel de parcurs.
Atunci când Sfântul Simeon Noul Teolog îl sfătuiește pe un tânăr viețuitor în lume să nu se apropie de Euharistie înainte ca pocăința sa fie lucrătoare, scrie într-o epistolă: „Trebuie să te oprești de la Dumnezeieștile și Înfricoșătoarele Daruri, până ce vei avea o stare duhovnicească neschimbată privind faptele rele ale păcatului, vei dobândi o voință lucrătoare și vei avea o ură definitivă împotriva păcatului.“ Sfântul descrie în puține cuvinte perspectiva ce o are creștinul în viața sa. Ce înțelege Sfântul Simeon prin împărtășirea cu nevrednicie? “Cel care mănâncă Trupul Fiului lui Dumnezeu și bea Sângele Lui dacă nu știe în mod limpede, precis și cu conștiința că el rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el, n-a fost încă părtaș în tot cazul cu vrednicie la aceste Taine.“ Realitatea estă că numai printr-o împărtășire conștientă, cu simțire în mod lăuntric, te poți uni cu Dumnezeu, certificând în acești parametri duhovnicești o împărtășire reală și adevărată. Nu devine cineva un credincios vrednic doar atunci când se împărtășește foarte rar așa cum se mai înțelege în spiritualitatea noastră, ci dacă experiază o viață după poruncile și tainele lui Hristos și învățăturile Sfinților Părinți în duh de pocăință neîncetată.
Unul din cele mai enunțate motive din cauza căreia credincioșii nu se apropie de Sfintele Taine este sentimentul de nevrednicie, în mod normal această simțire care poate fi percepută doar sufletește nu poate fi simțită sub nici o formă rațional. Este paradoxal că, frecvent, creștinul care are o cunoaștere a învățăturii ortodoxe și o familiaritate cu tainele Bisericii se protejează cu pretextul de nevrednicie, atunci când este chemat la Cina Domnului în timpul Sf. Liturghii. Probabilitatea este mare să nu fie sincer și să nu exprime adevărul, deoarece această stare de nevrednicie îndeamnă pe orice suflet la o comuniune strânsă și curăție prin zdrobirea inimii și firesc este predispus să caute o apropiere mai deasă de Hristos prin rugăciune și Euharistie. Dar majoritatea credincioșilor care se regăsesc în această categorie de persoane se declară nevrednici mai mult rațional, deoarece consideră că păcatele lor sunt impediment la Euharistie; firesc este o stare normală să ai o rezervă. Dar gravitatea acestei înțelegeri denotă o înțelegere nepotrivită a Euharistiei, care în mod direct și tainic este însăși rezolvarea acestor înclinații păcătoase. Această rațiune nu este condamnabilă, dar este obligatoriu în acest context să existe o explicație în care teama de Euharistie să reflecte neconcordanța care se creează în definirea adevăratei credințe. Părintele Alexander Schmemann zice că: „nevrednicia este adevărul nezdruncinat, lipsit de rezerve, cunoscând ceea ce a făcut Hristos“, iar Apostolul Pavel afirmă: „Hristos încă fiind noi păcătoși la timpul hotărât a murit El pentru cei necredincioși.“ (Rom. V, 6-8). A măsura dorul acesta cu meritele și vrednicia noastră în fața Sfintei Împărtășanii care ni se dăruiește din plin este începutul mândriei și esența păcatului. Aceasta este latura extremă, care induce în eroare cealaltă înțelegere a vredniciei euharistice.

„Când ne socotim nevrednici atunci ne putem împărtăși“
Dacă vorbim despre cei credincioși, care se consideră vrednici pentru primirea Euharistiei, părintele A. Schmemann explică: „Este o capcană care nu-și găsește soluția în judecata umană. Dramatizând puțin constatăm un fapt ce ține de regulă: este înspăimântător în conștiința liniștită și curată cu care episcopii, preoții și laicii deopotrivă și în special aceia care pretind a fi iscusiți «în cele ale sufletului» acceptă situația sacramentală actuală. Un membru al Bisericii este considerat a fi vrednic, dacă pentru 51 de săptămâni nu s-a apropiat de Sfântul Potir din cauza nevredniciei sale, iar în cea de-a 52-a săptămână după ce a săvârșit ceva rânduieli să treacă printr-o spovedanie de patru minute ca apoi să se reîntoarcă imediat după primirea Împărtășaniei la nevrednicia sa“. (Alexander Schmemann, „Postul Mare“)
Replica părintelui constă în nemulțumirea adusă unei categorii din Biserică, care se declară nevrednici sau califică pe mulți ca fiind nevrednici. În sensul că teama exagerată a multor slujitori de a opri de la Sfintele Taine pe credincioși creează o siguranță „mistagogică“ care îi apără în fața pericolului de a fi „vinovați“ și răspunzători la Judecata de Apoi. Dar în Ortodoxie, cum spunea Nicolae Cabasila: „Prin sfinți înțelegem nu numai pe cei desăvârșiți în virtute, ci pe toți câți se străduiesc spre desăvârșire, chiar dacă n-au ajuns la ea, nimic nu-i împiedică pe aceștia să se sfințească și prin împărtășirea cu Sfintele Taine, și să devină sfinți...“ (Nicolae Cabasila, „Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii“). Atunci când te consideri nevrednic și tinzi să te învrednicești de Sfintele Taine, chiar dacă elementele păcătoase au reminescențe vizibile în viață, Hristos conlucrează cu cea mai adâncă dragoste și înțelepciune.
Aceste suprarealități nu sunt la discreția libertății noastre, ci sunt niște fapte mai presus de ființă, pe care fiecare dintre noi trebuie să și le însușească mai des, și fără de care valoarea noastră umană își pierde sensul existenței. Prin urmare, fuga de Sfânta Euharistie prin atribuirea nevredniciei este pasul spre autodesființare, Dumnezeu nu iubește astfel de persoane, care se cred nevrednice, știind bine că au daruri și calități; această categorie de oameni sunt mai înrobiți orgoliului și lipsiți de credință, mai mult decât cred ei.
În acest context duhovnicul este singura persoană care se încrede în Hristos și în experiența vieții sale de ascet și preot, care poate rafina și discerne păcatele, slăbiciunile și toate obstacolele care opresc pe credincios de la Euharistie. Conștiința nevredniciei noastre este singura realitate sigură, necesară și aducătoare de mântuire, dar nu este funcțională ca să ne despartă de Hristos, ci să ne întărească să credem că Hristos prin dumnezeiască Euharistie ne poate ierta și vindeca patimile.
Sfântul Ioan Gură de Aur era foarte pornit împotriva păcătoșilor, care se apropiau de Sfintele Taine, dar aceste reflecții au oferit Bisericii conștiința pe care trebuie s-o avem în fața acestei Slăvite Taine, dar specificăm că starea creștinului și a duhovnicului în fața acestor mesaje patristice este de a conștientiza valoarea pe care o avem, dar nu luarea unei atitudini radicale prin care ne autoproclamăm nevrednici și ne ferim de Sf. Împărtășire. Această aparentă discrepanță o apreciază părintele D. Stăniloae într-o notă scrisă despre nevrednicia greșită: „Se recomandă o smerenie continuă. Niciodată să nu ne socotim vrednici, și când ne socotim nevrednici atunci ne putem împărtăși, chiar dacă ne socotim vrednici, nu suntem vrednici“.

Citește alte articole despre: comuniune, împărtășire, nevrednic

De la același autor

Ultimele din categorie