Înstrăinarea

Toți înstrăinații creștini, ieșiți dintre hotare dar și, adesea, din sinele lor (de odinioară) au nevoie de sfat și îndrumare, pentru a duce, aici, acolo şi pretutindeni, o viață cu adevărat creștină.

Nu puțini dintre români se găsesc astăzi în străinătate. Perfect aclimatizați ori rămași, cel puțin în parte, inadaptați, cu toții privesc în urmă la o familie, rămasă acasă.

Din perspectivă ideală, creștinul nu are casă pe acest pământ, asemenea Fiului Omului care nu afla loc să-și așeze capul; privirea îi este spre cer, unde se află familia sa după Dumnezeu.

Ilustrativă pentru această idee este, între scrierile celebre ale creștinismului, Scrisoarea către Diognet (sec. 2): „Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin ţară, nici prin limbă, nici prin obiceiuri. (…) Locuiesc fiecare în patriile lor, dar ca străini. Participă la toate ca cetăţeni şi toate le îndură ca străini. Fiecare patrie străină este a lor şi fiecare patrie le este străină”. Exemplar este, de asemenea, răspunsul dat de Sfântul Vasile cel Mare (sec. 4) unui demnitar care îl amenința cu pedepse de tot felul: „Ce poți să-mi iei, de vreme ce dețin doar câteva cărți? De mă vei trimite în exil, nu mă tem, căci toată lumea e a mea.”

Dincolo de ideal, însă, toți înstrăinații creștini, ieșiți dintre hotare dar și, adesea, din sinele lor (de odinioară) au nevoie de sfat și îndrumare, pentru a duce, aici, acolo şi pretutindeni, o viață cu adevărat creștină.

Aflat eu însumi în clipe de asemenea cumpănă, am aflat mângâiere într-un fragment din scrierile marelui ascet Evagrie din Pont (sec. 4). Dincolo de contextul monastic, textul vorbeşte „înstrăinatului” din fiecare dintre noi. L-am tradus mai jos, cu intenția de a oferi și altora mângâiere și îndemn, în vederea transformării sentimentului nereușitei, resimţit uneori când te afli departe, în melancolie sfântă şi înaripare demnă către cele nemuritoare.

Evagrie Ponticul, despre exilul de bună voie (Către Eulogius)

„Cea dintâi între încercările de seamă este exilul de bună voie, mai ales când pentru aceasta cineva va pleca în străinătăţi de unul singur, asemenea unui atlet lipsit de patrie, de familie şi de avut. Căci, astfel, de se va afla cineva angajat în cele mai dure dintre lupte, păstrându-şi exilul nevătămat prin perseverenţă, cu aripa poleită a virtuţii se va depărta de locurile familiare lui şi se va grăbi să se înalţe spre însuşi raiul (cf. Ps. 54:7). Numai că vicleanul autor de rele plănuieşte să reteze aripile unei vieţi ca aceasta, să o distrugă prin diverse vicleşuguri, şi la început rămâne inactiv pentru scurtă vreme, până când vede că sufletul se tulbură spre boală, din pricina atacurilor sale; atunci bufniţa întunecată va suna în noaptea gândurilor şi va arunca întuneric este suflet, căci îi va fi furat strălucirea posesiunilor de preţ.

Dar de va înfrunta cineva pe cont propriu lupta în şcoala pustiului şi se va întâmpla ca trupul să-i fie atins de boală, atunci diavolul îi va arăta exilul voluntar ca ceva cu adevărat dificil, sugerându-i că îndatoririle virtuoase pot fi purtate nu numai într-un loc anume ci oriunde, căci reuşita depinde doar de modul de vieţuire, şi că acasă în îngrijirea familiei îşi va atinge mai uşor ţelul cu privire la lipsa oricărei proprietăţi materiale; acolo va avea parte de îngrijire în slăbiciunea sa, iar nu de privaţiuni şi tristeţe precum suferă acum, căci este ştiut cât de mult lipseşte comunităţii fraţilor zelul pentru odihnirea celorlalţi. De aceea, el va spune: „Pleacă, du-te, tu care eşti bucuria şi mândria familiei tale! – acestora le-ai lăsat în urmă-ţi, fără milă, o amărăciune de neîndurat –, află că cei mai mulţi oameni s-au împodobit cu virtuţi în mijlocul familiei, fără a se fi depărtat de ţara lor.” 

Dar cel ce se va afla înveşmântat în purpura suferinţelor, adică în perseverenţă, aflându-se în lupta exilului de bună voie, şi se va înarma cu credinţă spre nădejdea muncilor ascetice, va scutura din sine, cu nesfârşită recunoştinţă, picăturile ca de ploaie a acestor gânduri şi, cu cât mai înverşunat se vor sili acestea să ajungă din nou în inimă, cu atât mai mult vom fugi de ele şi vom glăsui împotriva lor: „Iată m-aş îndepărta fugind şi m-aş sălăşlui în pustiu. Aşteptat-am pe Dumnezeu, Cel ce mă mântuieşte de puţinătatea sufletului şi de vifor.” (Ps. 54:7-8). Căci gândurile aduc ispite, ele viclenesc inima spre întoarcere şi o rănesc cu acuze spre a o lăsa lipsită de determinare şi spre a-i ruina perseverenţa în exprimarea recunoştinţei; astfel întind aceştia curse în străinătăţi, având deplină libertate dincolo de dreptate.”

*

[Traducere după: Evagrius of Pontus,The Greek Ascetic Corpus - translation, introduction and commentary by R. E. Sinkewicz, The Oxford Early Christian Studies, Oxford, 2004, 29-30.]

De la același autor

Ultimele din categorie