Lupta cu mine însumi

Prin botez se naște în mine omul cel nou, dar cel vechi nu a murit încă. Ei coexistă. Cel vechi are toată puterea tiranică a obișnuinței, a tiparelor deja create care doar se repetă, a poftelor care se cer satisfăcute, a plăcerilor care ne ordonează acțiunile. Cel nou nu are, inițial, „decât” energia pe care ne-o dă botezul și „firava” chemare a lui Dumnezeu.

Chiar dacă nu îl exclud cu totul pe Dumnezeu din cercul vast al preocupărilor mele, totuși eu sunt centrul propriei mele existențe. El mă ajută în măsura în care este un agent al propriilor mele interese, pe care mi le poate servi în virtutea puterii Sale nemărginite, și în această calitate a Sa sunt eu interesat de legătura cu El. Totuși, constat eu uimit și nemulțumit, Domnul este o „forță capricioasă” deoarece nu se supune cu promptitudine poftelor mele, iar eu sunt ba mulțumit, ba nemulțumit.

Cât timp îmi sunt centrul propriei existențe, nu mă pot deschide cu adevărat către altceva sau altcineva, nu pot nici cunoaște vreun lucru oarecare, nu mă pot împărtăși de ceva al acestei lumi, chiar dacă am impresia contrară. Mă caut pe mine în tot ceea ce mi se înfățișează, și din cauza asta nu pot percepe, înțelege, accepta, nu mă pot apropia de nimic din ce nu sunt eu însumi. Mă sărăcesc la extrem prin această lipsă de cunoaștere și de participare. Dacă ar fi să depășesc acest mod de existență, atunci trăiesc viața care îmi este dată numai în măsura în care o transcend prin deschidere către o altă existență care mi se relevă. Semenul meu îmi deschide porțile umanității mele, eu sunt în măsura în care mă aflu în relație cu alte persoane. Altfel, diferența dintre mine și un animal oarecare, trăitor , și el, pe acest pământ, devine nesemnificativă.

Deschiderea către celălalt e un lucru care trebuie deprins treptat și cu răbdare, este, într-un fel, însuși procesul despătimirii omului, al des-centrării de pe sine prin atenția îndreptată către un altul și solicitudinea cu care vreau să răspund nevoilor lui.  Suntem învățați, încă de la începuturile vieții, să trăim ca o monadă, un  „în sine” care trăiește și acționează exclusiv „pentru sine”, avându-i pe ceilalți din preajmă ca instrumente de satisfacere a propriilor interese. Presupunând că aș dori-o, nu pot înțelege din oameni mai mult de atât. Pentru mine oamenii sunt niște obiecte mișcătoare care se se împart în două categorii: prima, îmi pot fi de folos cu ceva; a doua, nu mai contează ce e cu ei și nici de ce mai există pe lume. Parcă egoismul ne este inoculat odată cu laptele supt la sân în pruncie. Expresia „sunt egoist” este sinonimă cu cuvântul „sunt”.  Egoismul este atât de propriu încât este parcă însăși viața noastră, conținutul ei propriu.

Așa nu se poate trăi. Sau este, și asta, o viețuire posibilă, dar care niciodată nu va aduce mulțumire, chiar dacă toate poftele și dorințele imaginabile ale cuiva ar fi împlinite întocmai. Tot încerc să îmi împlinesc poftele de tot felul care mă frământă, iar asta îmi consumă toată energia și tot timpul vieții. Bineînțeles că nu reușesc și de aceea am, permanent, o stare de frustrare. Alerg după pofte în van fără să realizez că însăși împlinirea lor le-ar anula. Pentru că satisfacerea în grad maxim a oricărei dorințe posibile i-ar arăta caducitatea, neputința de a satisface, în ultimă instanță, nevoile omului. Ne-am da seama, abia atunci, că în viața noastră e ceva greșit. Am sta să ne gândim ce anume și n-am putea să ne dăm seama, căci viața însăși s-a transformat într-o greșeală. Totul este anapoda, totul trebuie schimbat - realizezi doar în momentul în care e prea greu ca să mai schimbi ceva.

Ai vedea atunci, cu uimire, că viața nu se reduce la împlinirea poftelor, că mai trebuie ceva ca să fii fericit. Ce anume? În poftele tale ești mereu un individ, un exemplar al speciei, unul dintr-un șir nediferențiat. Oricât te-ai crede de unic de fapt de confunzi cu regnul din care faci parte. Nu te simți bine cu tine însuți, și constați că ești numai cu tine însuți.  „Nu e bine să fie omul singur”, a spus Dumnezeu și a făcut-o, din coasta lui Adam, pe Eva. Pentru ca bărbatul să se însoțească cu femeia, pentru omul să se însoțească cu alt om și, toți laolaltă, să creăm o comuniune întru cuminecare.  Omul poate trăi numai dacă este împreună cu altcineva, cu semenii săi și cu Dumnezeu. Nu ne simțim bine pentru că în împlinirea poftelor suntem doar animale, suntem, fiecare în parte, singuri, iar nevoia ontologică de comuniune nu ne este satisfăcută.

*

Trăiesc de mai mulți ani în creștinism, încercând să-l descopăr și să urmez calea lui. Și totuși, brusc, la un moment dat, într-o seară, citind un text ortodox, mi-am dat seama că nu-L urmez pe Hristos, că nu vreau să fiu una cu El, că nu vreau să-L las pe Hristos să trăiască în mine. Pentru că, dacă stau să mă analizez bine, eu vreau să-L prind pe Dumnezeu în proiectul vieții mele, în loc să-L las pe Dumnezeu să mă prindă în planul Lui de mântuire. Chiar dacă nutream cumva iluzii, din nevoia de a mă simți bine în propria piele, trebuie să renunț la ele și să mă văd așa cum sunt. 

Îmi e teamă. Teamă că suflețelul meu, de care mi-e drag și de care sunt legat, va suferi. Că va trebui să se sacrifice, să renunțe la micile (sau marile!) lui plăceri care îi dau savoarea vieții terestre, pentru a trăi viața lui Hristos. „Căci cel ce va voi să-și scape viața o va pierde...” (Marcu 8, 34). Sunt în situația în care îmi e teamă să mor, și atunci nu voi putea nici învia. În nimicnicia mea prefer puținul pe care sunt sigur, Împărăției pe care vrea să mi-o dea Dumnezeu. Mai am un pas de făcut. Dar e un pas în hău și de aceea prefer să nu îl fac. Îmi e milă de mine, îmi e teamă de moarte, prefer să mă conserv, să nu-mi înfrunt propria nimicire, chiar dacă o știu inevitabilă.

Cum a făcut tânărul bogat? Respecta poruncile, viețuia corect, era mulțumit de viață și împăcat cu sine. Totuși, atunci când l-a ispitit pe Dumnezeu ce să facă spre a fi desăvârșit, a plecat întristat. Nu putea renunța la bogățiile sale, așa cum nici eu nu sunt în stare să renunț la ale mele. Cel care  nu se poate dispensa de bunurile sale, în orice cantitate le-ar avea, e bogat. Și, prin această slăbiciune a neputinței de a renunța, devine avar. Universul lui e unul de obiecte de care nu se poate dispensa, care îi artificializează viața, anulându-i autenticul originar.

Totuși, nu e chiar totul pierdut: „Cele cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” (Luca 18, 27). Hristos îl privește cu drag, apoi cu tristețe la final, dar îi dă o șansă la mântuire, și e și șansa mea. Măcar să rămân pe cale păstrând conștiința păcătoșeniei mele, să mă abțin de la păcatele mari (și ce greu e...), să fac actele virtuții și să sper în mila Domnului.

Nu ești cu adevărat creștin decât în măsura în care ești disponibil pentru jertfă,  în momentul în care poți să renunți la fericirea ta de dragul fericirii celorlalți. Când poți să îți înfrângi instinctele vitale, telurice, în numele iubirii aproapelui. Numai când ești capabil să anulezi partea egoistă din tine, cea care vrea să trăiască cu orice preț, chiar pe seama altora, și ești gata de sacrificiu poți să te numești un adept al Răstignitului.

Nu zic că e ușor. Hristos însuși, în grădina Ghetsimani, înaintea prinderii, a biciuirii și uciderii Sale se ruga la Tatăl ceresc, cu lacrimi de sânge, să ia de la El paharul acesta. Tot El însă zicea, imediat apoi, „Dar nu voia mea să se facă...”. Ce trebuie să fac? Să renunț la mine însumi, la proiectul  personal al împlinirii de sine, să accept, în locul voii mele păcătoase, voia lui Dumnezeu în privința mea.  Îmi accept moartea, iar în locul siguranței terestre voi pune nădejdea învierii.

*

Mircea Cărtărescu spunea despre sine, într-un interviu, că este un „cărtărescolog”. Ce ar putea însemna așa ceva? Că este obsedat de propria persoană, că e un egoist care își recunoaște viciul, neputința de a se interesa și de altceva sau altcineva, de alți oameni? Că tot universul se reduce la el? Nu, nu e asta. Scriitorul spune că își găsește în sine sursa de inspirație a operei lui. Este, pentru sine însuși, un obiect de studiu, care relevă noi și noi surprize. Este ca o analiză științifică. Așa cum unii studiază istoria antică, alții plantele, alții mișcarea planetelor, și fiecare găsește lucruri noi și minunate, așa și Mircea Cărtărescu se studiază cu atenție pe sine, iar rezultatul ni se arată în opera pe care ne-o oferă.

Nu știu să scriu romane, dar dacă ar fi să viețuiesc creștinește, eu devin propria mea operă de artă, lucrată cu migală, cu atenție, retușată de nenumărate ori, pe care o închin lui Dumnezeu ca să o continue și o desăvârșească după cum știe El mai bine. Michelangelo spunea că sculptura este îndepărtarea din blocul de marmură a părții care prisosește. La fel fac și eu, artist din necesitate, nu din vocație, care mă creez pe mine, în opera de artă care sunt. Dar eu nu sculptez cu dalta ca să ajung la forma finală, ci prin asceză elimin ceea ce e în plus: răutate, vicii, pofte de tot felul. Omul poate fi atent la sine fără să se auto-idolatrizeze, așa cum poate fi delăsător și să-și devină propriul dumnezeu. 

Pentru mine, eu nu sunt nici mai bun și nici mai rău decât alții (dacă scap de iluziile măririi sau negării de sine). Dar sunt! O prezență de neocolit, disponibilă, un material de studiu oferit din belșug și aproape gratuit.  Dacă vreau să aflu ceva despre oameni, îmi sunt mai la îndemână decât orice altă ființă, oricât de apropiată s-ar pretinde că îmi este. Așa că am de făcut două lucruri: să mă apropii de mine însumi, cu grația și atenția cu care vânătorul  se apropie de vânat. Și a doua, să fac ca experiența mea să devină cât mai universală, astfel încât ea să poată să cuprindă cât mai mult din ipostasurile umane diferite, să transmită un conținut cât de cât adecvat muncii întreprinse. Din moment ce sunt om, aproape tot ce este omenesc nu imi e străin, pot să mă apropii de cât mai multe, iar apoi pot oferi din ceea ce am învățat despre mine și altora, sperând că le va fi de folos.

Când Hristos îmi spune să îmi iubesc aproapele ca pe mine însumi, El subînțelege că  mă iubesc pe mine, un lucru atât de evident încât ajungem să nu îl mai băgăm de seamă. Și nu-mi cere să nu mă mai iubesc. Ci ca iubirea pe care o am pentru mine să fie sănătoasă și să o transfer și către aproapele meu, adică spre orice om care îmi iese în cale. 

Iubirea doar către mine însumi - și cât de mulți sunt cei care o practică! - mă transformă într-un individ dezgustător pentru ceilalți, care încep să port în mine însumi iadul. În schimb, deschiderea iubitoare către aproapele îmi deschide sufletul celor din jur și porțile raiului.

Dumnezeu nu-mi cere să mă anulez pe mine însumi, nici să-mi înfrânez pornirile firii mele. Îmi cere să mor. Botezul chiar asta este: o moarte împreună cu Hristos. Dar, în același timp, este și o înviere. Înviez în varianta mea mai bună,  curățită de păcat, bună pentru export, adică aptă să pășească în „lumea cealaltă”. Botezul îl naște pe omul cel nou, îți dă o putere, o energie cu care să lupți, dar nu luptă nimeni în locul tău, pentru că nu ne putem mântui prin delegație.

Numai că vechiul eu nu moare. El continuă să existe, să uzurpe locul noului eu, să-l imite perfect, să poarte toate măștile lui. Poate, ca să rămână în viață și să domine, din umbră, viața cea nouă, să ia chiar chipuri smerite, să țină posturi, să spună rugăciuni, să meargă la biserică. Și orice mai vrei să facă eul cel nou, curățit de patimi, însetat de puritate, va face și cel vechi întocmai, de nu o să poți să-i deosebești vreodată. De aici intră în joc asceza, care nu e ajunare, abținere și tot ce mai înțelegem prin asta, ci omorâre a eului celui vechi. E luptă nu atât cu patimile cât cu principiul lor, care șade în eul cel vechi, mereu regenerat de păcatele pe care le făptuiesc.

E o teamă cumva bănuită, încă dinainte de a avea acces la oferta de trăiri pe care ne-o pune la dispoziție Dumnezeu. Eul cel vechi știe că trebuie să moară, să lase locul celui nou. Dar el nu vrea asta. De aceea cea mai grea luptă pe care o are de dus omul e aceea cu el însuși. Eu vreau să subzist în felul meu egoist, orgolios, pentru mine însumi și pentru plăcerile pe care mi le pot oferi.

Știu că nu e cel mai bun lucru din lume, știu, de fapt am o bănuială vagă, că poate exista și un alt fel de viețuire, dar asta nu mă face să mă schimb. Nu am energia necesară ca să fac asta.

Prin botez se naște în mine omul cel nou, dar cel vechi nu a murit încă. Ei coexistă. Cel vechi are toată puterea tiranică a obișnuinței, a tiparelor deja create care doar se repetă, a poftelor care se cer satisfăcute, a plăcerilor care ne ordonează acțiunile. Cel nou nu are, inițial, „decât” energia pe care ne-o dă botezul și „firava” chemare a lui Dumnezeu. Eul cel vechi este de la sine stăpân. Cel nou trebuie să lupte din greu ca să obțină ceva. Dacă se plânge cineva de monotonia molcomă a vieții creștine, să ia seama la dramatismul luptei cu patimile. Cel mai mare dușman al meu nu e nici diavolul, nici lumea cu ispitele ei pe seama căreia punem atât de multe din neputințele noastre. Ci, desigur, eu însumi. Am de luptat cu mine, să mă înfrâng definitiv, pentru a mă regăsi, apoi, întreg. E un război suficient de lung ca să se încheie numai odată cu viața aceasta și să-mi țină ocupate toate clipele ce le am de trăit. Să dea Dumnezeu să înving!

Citește alte articole despre: iubire, botez, egoism, aproapele, Cale, celălalt, eu, omul cel nou, omul cel vechi

De la același autor

Ultimele din categorie