Neîmplinire sufletească

Îmi aduc aminte că părintele Viorel Sava ne-a relatat la un curs o întâmplare despre care, sfinția sa, spunea că este cel mai tulburător moment trăit în activitatea sa pastorală - de preot și duhovnic. A fost chemat să spovedească un om aflat pe patul de moarte, un fost activist comunist care fusese la viața lui mare secretar de partid. 

Îmi aduc aminte că părintele Viorel Sava ne-a relatat, la un curs, o întâmplare despre care sfinția sa spunea că este cel mai tulburător moment trăit în activitatea sa pastorală - de preot și duhovnic. A fost chemat să spovedească un om aflat pe patul de moarte, un fost activist comunist care fusese la viața lui mare secretar de partid. Un om care nu a dus vreodată lipsă de ceva în timp ce alții - majoritatea, duceau greul și zăduful epocii. Un ateu care de la Botez nu mai intrase în biserică. Acesta i-a spus: „Părinte, am ajuns și eu pe patul de moarte. Părinte, mor și nu știu pentru ce am trăit... Mor, dar nu știu să fi făcut ceva în viață care să mă odihnească sufletește, ceva care să mă aline în aceste clipe“. Iar părintele a încheiat spunându-ne: „Acest lucru mi se pare cel mai trist: să ajungi la sfârșitul vieții și să nu știi pentru ce ai trăit, să nu îți poți aminti de nimic care să te mulțumească sufletește“.
Nu știu câți oameni mor împăcați sufletești și câți mor regretând viața pe care au trăit-o; nu știu câți oameni își trăiesc bătrânețile având sufletul împăcat și câți se chinuie în remușcări și deznădejde. Știu doar că la bătrânețe vom culege roadele semințelor sădite în anii tinereții și mai știu că dacă nu vom sădi cu Hristos nu vom culege cu El. Da, sunt banalități ce am spus mai sus dar oare, pot fi negate? Toți oamenii necredincioși se sting în deznădejde fiindcă ei observă că angoasa bătrâneții sau a bolii nu poate fi îndepărtată de lucrurile lumești în care și-au pus nădejdea.
Deznădejdea senectuții este o consecință a unei vieți lipsite de Dumnezeu. Când omul pierde din vedere finalitatea spre care se îndreaptă vremelnica sa petrecere în această lume, el își organizează o viață plată, cenușie, o viață cu doar două aspecte: trupul și lumea. El nu mai știe să privească spre înălțimi sau spre adâncuri, ci se interesează doar de ceea ce este imediat în jurul său, întocmai ca o vietate necuvântătoare care se mișcă doar pe lungime și pe lățime. Și ca o vietate în cușca remușcărilor se simte cel împovărat de anii trăiți departe de Hristos.
Angoasa bătrânului spovedit de părintele Sava m-a trimis cu gândul la personajul unei cărți scrisă de Joris-Karl Huysmans și care poartă titlul „A rebours“ („În răspăr“ – o bijuterie a naturalismului sec. XIX), ducele Jean de Esseintes. Acesta este ultimul supraviețuitor al unei familii nobiliare, un decadent care nu și-a refuzat nimic în viață, un bătrân care se izolează într-un castel și se protejează de realitatea crudă a deznădejdii care îi macină măruntaiele sufletului apelând la mania sa pentru colecționarea de rarități și la reflecții asupra cărților citite, reflecții însoțite de excursii în trecut prin intermediul imaginației sale. Și el trăiește angoasa neîmplinirii sufletești care îl bântuia pe fostul utecist. Deosebirea dintre bătrânul din zilele noastre și estetul decadenței din cartea lui Huysmans este că cel din urmă, datorită pasiunii sale pentru cultură și frumosul artei conștientizează cauza și izvorul răului din viața sa. El mai poate afla pocăință. Cugetările lui Pascal, armoniile mănăstirii Cluny, frumusețea goticului, parfumul stilistic din cărțile Părinților Bisericii sunt toate semințe care rodesc în sufletul lui îndoiala cea bună. Huysmans nu descrie și ultimii ani de viață ai lui Jean dar pune în gura lui aceste cuvinte, de fapt, această rugă care poate marca începutul unei vieți noi, a unei tinereți noi. Tinerețea duhovnicească a fiului risipitor îmbătrânit în păcate:
„Doamne, ai milă de creștinul care se îndoiește, de necredinciosul care ar vrea să creadă, de acest ocnaș pe viață care se îmbracă singur în întuneric, sub un cer pe care nu-l mai luminează nici felinarele bătrânei speranțe!“.
Chiar dacă nu poate să-i ofere lui Hristos talanții înmulțiți ai unei vieți jertfelnice, bătrânul care se pocăiește poate avea măcar această mulțumire, care nu este mică de vreme ce îi îmbracă sufletul în har: s-a întors în brațele Părintelui care l-a așteptat atâția ani -o viață de om-, iar acum îl îmbracă în haină de nuntă și îi pune pe deget inelul peceții Duhului Sfânt. 

 

Citește alte articole despre: deznădejde, bătrânețe

De la același autor

Ultimele din categorie