„Plecat-am nouă din Vaslui...”

Până la venirea comuniştilor la putere, ziua de 10 mai era ziua naţională a românilor. Între anii 1866 şi 1947 (când a fost proclamată Republica Populară Română), regele, curtea, oştenii şi poporul participau, în biserici, la slujbe de laudă şi mulţumire, iar familia regală ieşea în mijlocul bucureştenilor, asistând la celebra bătaie cu flori de la şosea şi la focurile de artificii din Cişmigiu. Sărbătoarea se mai numea şi „ziua triplei coroane”, deoarece era legată de trei evenimente cruciale din istoria modernă a ţării.

În primul rând, pe 10 Mai 1866, Carol I a venit în Bucureşti, capitala României, unde a depus jurământul în faţa Parlamentului. Tot în această dată, dar în anul 1877, Carol I proclamă independenţa României. De asemenea, pe 10 mai 1881, Carol I a fost încoronat ca Rege al României. După 1947, regimul comunist a încercat să înlăture urmele monarhiei, mutând Ziua Independenţei României pe data de 9 mai. În sfârşit, să nu uităm că pe data de 10 mai 1877 s-a realizat practic unirea Principatelor cu Dobrogea.

Războiul de Independenţă al României (Războiul Ruso-Româno-Turc) din 1877-1878 a fost un pas important al României spre unificarea deplină. Folosindu-se de lupta dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Rus, România şi-a declarat independenţa faţă de cele două mari puteri (puterea suzerană era Imperiul Otoman, iar puterea protectoare era Imperiul Ţarist), devenind o ţară importantă în Balcani. După aproape cinci secole de luptă împotriva dominaţiei otomane, proclamarea independenţei şi recunoaşterea internaţională a acesteia au înlăturat legăturile de subordonare faţă de Imperiul Otoman, punând capăt oricărei asupriri străine.

„Sunt fericit că putui muri luptându-mă pentru ţara mea, frumoasa mea Românie…“

La acţiunile militare desfăşurate la sud de Dunăre au participat peste 52.000 militari români, din care peste 10.000 au pierit în încleştările de la Plevna, Rahova, Smârdan, Tatargik, Belogradcik şi Vidin. Ziarul „România liberă" din 3 septembrie 1877 subliniază eroismul ostaşilor români: „S-au luptat ca nişte lei copiii Carpaţilor! Împotriva întăriturilor păgâne, care zvârleau plumbi încinşi, ei şi-au aruncat piepturile înflăcărate. Au murit mulţi dar au murit ca eroi, au murit jertfindu-se pentru o patrie adevărată, pentru dreptatea trecutului glorios al României".

Între numeroasele mărturii privind luptele purtate de ostaşii români pentru cucerirea independenţei noastre de stat se numără şi scrisorile expediate de pe front în anii 1877 – 1878 de către căpitanul Grigore Bănulescu, întors de pe front cu gradul de maior. Scrisorile sunt adresate soţiei sale şi evocă momente dramatice înregistrate pe tot parcursul războiului. Iată, spre ilustrare, un fragment din scrisoarea expediată în ziua de 31 august 1877, imediat după un mare asalt asupra Plevnei:

Dragă Titza,

În scrisoarea aceasta nu vei avea mult de citit, căci din cauză că mă grăbesc să nu pierd poşta, trebuie să fiu mai scurt şi, prin urmare, pentru a termina scrisoarea mai iute sînt silit a-ţi scrie mai puţin. Dar îţi voi da, cu toate acestea, cîteva noutăţi care cred că te interesează, căci ele tratează despre cîmpul de luptă. Iată-le: în luptele de la 27, 30 şi 31 august au căzut următorii ofiţeri, parte morţi, parte răniţi; la 27 august au căzut răniţi căpitanul Morţun, care va pierde mîna, poate, şi locotenentul Marinescu din Reg. nr. 5 de linie şi sublocotenentul Hartel din artilerie, iarăşi uşor rănit. Din gradele inferioare au căzut peste 130, între care şi caporalul Iancu Pastia care, fiind grav rănit de o bucată de obuz (care i-a rupt pîntecele) a murit peste trei ore în durerile cele mai mari, însă era de un curaj fără egal şi în ultimele momente a murit zicînd: „Mor foarte vesel, căci poziţia (reduta) s-a luat şi sînt fericit că putui muri luptîndu-mă pentru ţara mea, frumoasa mea Românie“. (…)

În luptele de la 30 şi 31 august, numărul ofiţerilor morţi şi răniţi se urcă la 55, între care maiorul Şonţu, căpitanul Valter Mărăcineanu, Cracalia, Panu Nicolae, Măcărescu, Buşilă şi Romano şi alţi foarte mulţi locotenenţi şi sublocotenenţi, ale căror nume nu le ştiu, iar grade inferioare au căzut aproape la 2000 cu morţi şi răniţi, din care 1300 la 1400 sînt răniţi şi restul morţi.

Trebuie să se ştie că a fost un măcel teribil, căci reduta aceea mare, foarte importantă pentru turci şi alte poziţiuni s-au luat mai mult cu pieptul, afară de citeva focuri ale trăgătorilor, care împuşcau din mers şi de focul neîntrerupt al artileriei noastre, altfel, cum zisei, s-a luat mai mult cu pieptul la asalt, dar, în fine, s-a luat şi trupele noastre se menţin în ele făcînd chiar mult rău turcilor, care au atacat cu multă înverşunare poziţiile pe toată linia aliată ruso-română chiar în noaptea de 31 august spre 1 septembrie şi fură respinşi de români cu mari pierderi, lâsînd pe cîmpul de luptă peste 3000 de morţi şi răniţi, pe care nu-i pot ridica, iar ruşii au pierdut trei redute cu pierderi enorme [...], pe cînd la noi Vodă, văzînd că mor atît de mulţi ofiţeri, a dat ordin să nu mai iasă toţi în capul coloanei, ci să meargă fiecare la plutonul său, căci toţi ofiţerii, cum se da semnalul de asalt, fugeau înaintea coloanei şi se duceau ca nebunii urmaţi ca nişte eroi de soldaţii toţi, pînă cînd cădeau zdrobiţi de gloanţele şi obuzele turceşti. Această conduită a ofiţerilor a făcut ca toată armata să fie bravă şi să cîştige victorii mari asupra turcilor în toate luptele. (…)” (Sursa: Dumitru Văcariu, Noi mărturii privind eroismul ostaşilor români, Cronica nr. 48 (618), vineri, 2, decembrie 1977)

Biserica Ortodoxă a avut un rol important în susţinerea soldaţilor români, cărora preoţii militari le-au insuflat curajul şi bărbăţia, întărindu-le încrederea în victorie şi în dreptatea cauzei pentru care luptau. Numeroşi preoţi încadraţi în serviciul religios al armatei s-au aflat permanent în mijlocul soldaţilor, iar o parte dintre ei şi-au dat viaţa pe câmpul de luptă. Cei care au supravieţuit războiului au fost decoraţi cu medalii – „Virtutea militară“, „Serviciul credincios“ – sau au primit ordinul „Steaua României“ în gradul „Crucea de cavaler“. Meritele deosebite ale clerului român au fost recunoscute şi apreciate şi de conducerea armatelor ruseşti: ţarul Alexandru al II-lea a acordat ordinul „Sfânta Ana“, în diferite clase, mitropoliţilor Calinic Miclescu şi Iosif Naniescu şi arhim. Ieronim Ştefănescu, iar ordinul „Sfântul Vladimir“, episcopului Melchisedec al Dunării de Jos.

Între preoţii militari care au fost prezenţi pe front, în anii 1877-1878, amintim: Ieromonahul Narcis Creţulescu, de la garnizoana Iaşi, Ieromonahul Irinarh Grădeanu, de la garnizoana Brăila, Protosinghelul Agatanghel Guţu, de la garnizoana Craiova, arhimandriţii Ignatie şi Ghenadie Merişescu, de la garnizoana Bucureşti. În Războiul de Independenţă, pe lângă preoţii militari, au mai fost angajaţi şi alţi preoţi, la propria lor cerere, unul dintre ei, Gavrilă Ursu, confesorul Regimentului IV Artilerie din Iaşi, fiind decorat cu “Virtutea Militară”. De asemenea, armata română a fost ajutată şi de sute de călugări şi călugăriţe, care s-au pus voluntar în serviciul ei, în calitate de infirmieri şi brancardieri. Activitatea clericilor români în timpul războiului s-a manifestat şi prin servicii divine şi rugăciuni pentru biruinţă, prin pastoralele ierarhilor şi cuvântările preoţilor, prin articole şi apeluri, prin îndemnuri şi strângeri de ajutoare în folosul ostaşilor de pe front, al familiilor lor, prin ofrande şi material sanitar pentru răniți.

Ziua Independenţei sau Ziua Victoriei reprezintă un bun prilej pentru ca fiecare dintre noi să-şi amintească de efortul uriaş, economic şi militar, al armatei şi al întreg poporului român, pus în slujba ţării,  precum şi de jertfele miilor de eroi căzuiţi la datorie, pentru suveranitatea ţării. Trei divizii româneşti au participat la a treia bătălie a Plevnei, până la capitularea ei, ceea ce a însemnat o importantă jertfă pentru ţara noastră.

La capătul războiului, România devenea un stat suveran, egal în drepturi cu celelalte state independente, îi erau recunoscute Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor, obţinând egalitatea juridică cu toate statele suverane, creându-se, astfel, premisele pentru Marea Unire din 1918.

De la același autor

Ultimele din categorie