Acum zece ani mă aflam în Anglia pentru o bursă de doctorat, la Colegiul Învierii, Mirfield, afiliat la Universitatea din Leeds. Biblioteci teologice uriaşe, cu traduceri din Sfinţi Părinţi ortodocşi de care mulţi dintre noi nu am auzit, disciplină occidentală, cursuri interactive fascinante, reguli stricte respectate cu zâmbetul pe buze, tradiţie britanică, afectarea omului civilizat, igienă mentală şi nu numai, secularizare fardată, căutare a vechilor expresii ale credinţei adevărate, interes pentru vechea ortodoxie. Poate şi ceva prejudecăţi faţă de fraţii mai săraci, veniţi de la marginile (celelalte) ale Europei. Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc.

În fiecare zi, dimineaţa şi seara, cu o precizie de metronom, vecernie şi utrenie anglicană într-o catedrală imensă, sobră, care strivea prin ziduri goale, fără picturi sau icoane. Colegiul Învierii este însă un loc unde tradiţia bimilenară a Bisericii este căutată şi respectată, şi unde gândirea ortodoxă se află la un loc de cinste. Ba există chiar o capelă ortodoxă, sfinţită de un episcop ortodox român, unde studenţii ca noi puteau să participe la Liturghie (era printre noi şi un preot bursier).

De câteva ori, în incantaţia gregoriană de o sobrietate şi maiestate impresionante, rostită muzical de toţi cei 200 de studenţi şi profesori, am putut auzi, într-un anumit psalm al lui David, expresia: „Put my tears into your bottle”. Adică, nici mai mult nici mai puţin, pune lacrimile mele în sticla Ta, în recipientul Tău adică, în vasul Tău, spunea David către Dumnezeu. Năucitor! Am citit de multe ori psaltirea şi niciodată nu am pomenit de vreo sticlă. Voi? Oricum ideea era de o profunzime şi frumuseţe fără cusur. Adică Dumnezeu păstrează în iubirea sa lacrimile noastre, le pune într-un vas, care mărturiseşte despre pocăinţa, lacrimile şi implicit mângâierea noastră: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”.

Bine, bine dar cu sticla cum rămâne? Am căutat întâi în traducerile româneşti ale Bibliei, astea mai recente, dar nimic. Am descoperit doar un text de genul: „Viaţa mea am spus-o Ţie; pune lacrimile mele înaintea Ta, după făgăduinţa Ta.” (Psalmul 55, 8). Nicăieri nicio sticlă, vas, recipient, strachină de lacrimi, nimic.

Septuaginta, care are câteva diferenţe faţă de textul masoretic, este singura în care expresia este „ethou ta dakria mou enopion sou” (pune lacrimile mele în faţa Ta). În toate traducerile după textul masoretic ebraic, traducerea este „pune lacrimile mele în vasul Tău”, Vulgata: “pone lacrimam meam in conspectu tuo” precum şi toate traducerile limbilor moderne.

Căutând mai mult, am văzut că singurul traducător în limba română al Psaltirii, care a respectat originalul ebraic a fost marele poet Vasile Militaru, în Psaltirea sa în versuri: „Paşii pribegiei mele număraţi au fost de Tine/Strânge, Doamne, a mele lacrimi, şi-n potirul Tău le ţine”. Apoi, am aflat că în creştinismul primar ascetic, exista un vas numit în latină „lacrimarium” în care se strângeau lacrimile celor ce se rugau, ca un simbol al stăruinţei simţitoare şi semnul unei noi etape în rugăciune, atunci când acest mic potir se umplea. Acest fel de vas este întâlnit în toată lumea mediteraneană, în special creştină, cu deosebire în Israel. Există astfel de mici vase de vânzare pe internet, din Palestina secolului I A.D. (http://www.antiquities.com.au/order/).

De altfel şi Sfântul Simeon Noul Teolog, scriitorul de rugăciuni şi imne creştine de o profunzime mistică extraordinară, sugerează existenţa unui astfel de potir pentru lacrimi atunci când scrie în Rugăciunea a VII-a din „Rânduiala Sfintei Împărtăşanii” (pentru cei care o citesc): „Nu se ascunde înaintea ta, Doamne, Făcătorul şi Izbăvitorul meu, nici picătură de lacrimi, nici din picătură vreo parte”. Aşadar aceste „lacrimaria” au avut o carieră fascinantă în lumea creştină şi sunt întemeiate pe rugăciunea şi pocăinţa marelui împărat David, care plângea la rugăciune. Şi în teologia ortodoxă actuală s-a scris despre taina şi semnificaţia rugăciunii cu lacrimi, confirmată de toţi părinţii filocalici (Olivier Clément, Boris Bobrinskoy, Elisabeth Behr-Sigel, Martha Lot-Borodine, Fericita întristare, IBMBOR, București, 1997).

Îmi amintesc de timpurile în care fiind opriţi de regimul comunist, căutam acerb orice referinţă valorică la creştinism, copiam clandestin colinde cântate de Madrigal, ascultam discuri cu Liturghia ortodoxă făcute de Electrecord pentru export. Pe atunci eram fan Ştefan Hruşcă. Reuşea cu abilitate să strecoare sacrul în colinde aparent profane (ca şi cum ar exista aşa ceva!). Şi nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit pe un disc de-al lui un cântec, cu versuri scrise de Horia Bădescu, care celebra Naşterea lui Hristos, cu metafore euharistice şi mistice evidente, dar care scăpaseră de ochii ignari ai cenzorilor comunişti.  Aici se vorbeşte despre lăcrimar, ca potir euharistic al rugăciunii. Dincolo de muzica plină de inflexiuni populare şi liturgice,  cu ritm de leagăn, versurile spun singure zbaterea sufletului românesc de a ieşi la lumina credinţei, de sub negurile ateismului:

“Raza cerului senin
Ochii mei la tine vin
O lerui ler.
Să se-nchine, să mă-nchin
Sânului rotund alin
O, linu-i lin.
Să ne lase-n lăcrimar
Plânsul trupului pahar
O, linu-i lin
Să le-aducem în hotar
Măruţ mărgăritar
O, linu-i lin.
Neaua ninge nu-l atinge
O, linu-i lin.
Vântul bate
Nu-l străbate
O, linu-i lin.
Şi la noi întoarce-l-om
Floarea florilor de pom
O, linu-i lin.