Potopul din vremea lui Noe. O altă abordare patristică

Nimeni nu poate citi cu seninătate despre exterminarea civilizației umane din vremea lui Noe... De ce o pedeapsă atât de îngrozitoare?

Să recunoaștem: nimeni nu poate citi cu seninătate despre exterminarea omenirii din vremea lui Noe, nu fără să se întrebe: De ce a înecat Dumnezeu întreaga civilizație de atunci? A fost necesar Potopul? Într-adevăr, Sfânta Scriptură spune: „Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ și că toate cugetele și dorințele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, i-a părut rău și s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ“ (Facere 6, 5-6). Urmând interpretarea general acceptată a versetului 12, se pare că păcatul care l-a mâniat pe Dumnezeu a fost desfrânarea deși mai exact ar fi păcatul „stricării“ firii omenești: „Pământul însă se stricase înaintea feței lui Dumnezeu și se umpluse pământul de silnicii. Și a căutat Domnul Dumnezeu spre pământ și iată era stricat, căci tot trupul se abătuse de la calea sa pe pământ“.
Dar oare omenirea de atunci și până acum nu s-a stricat în păcate cel puțin la fel de importante ca cele săvârșite atunci? De ce o pedeapsă atât de îngrozitoare? Cu ce ar fi putut greși mai mult oamenii de atunci (care nici măcar nu mâncau carne, acest pogorământ fiind dat după Potop, vezi cap. 9 din Facere) decât greșesc oamenii de cel puțin 2000 de ani încoace? Era desfrânarea lor mai gravă decât cea pe care o trăim și o vedem cu toții? Dacă s-ar pune problema consecvenței, ar fi trebuit ca până acum, din cauza păcatelor, Dumnezeu să fi distrus omenirea de mai multe ori...
Poate fi vorba de o anumită fărădelege înfăptuită în acele vremuri, de un anumit context, de o faptă înfricoșătoare care nu a mai fost repetată niciodată de atunci și până acum?
Un posibil răspuns îl oferă versetele 2 și 4 din cartea a 6-a a Facerii: „Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, și-au ales dintre ele soții, care pe cine a voit... În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriași, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor și acestea începuseră a le naște fii“.
O parte a interpreților acestor versete consideră că păcatul desfrânării descris aici, mai exact „spurcarea“ fiilor lui Set (cel bun) cu fiicele ucigașului Cain, ar constitui motivul „căinței“ sau „părerii de rău“ a lui Dumnezeu . Dar:
a. această interpretare se lovește de faptul că, în Vechiul Testament, sintagma „fiii lui Dumnezeu“ se referă strict la îngeri: de exemplu, la Daniel 3, 25 întâlnim alături de cei trei tineri din cuptorul de foc pe o a patra persoană: „[cu o] înfățișare asemănătoare cu a unui fiu al lui Dumnezeu“ (Septuaginta 6/II, Polirom, 2008, p. 412); traducerea oferită de Biblia sinodală este inadecvată: „ca fața unuia dintre fiii zeilor“, în condițiile în care textul grec este acesta: „homoia uio Theu“... Dacă nu ar fi existat o diferență clară în mintea scriitorului biblic între oameni și „fiii lui Dumnezeu“ ar mai fi folosit această comparație?
b. de ce a nimicit atunci Dumnezeu omenirea pentru păcatul desfrânării comis de, să zicem, partea cea bună a sa, fiii lui Set, dar nu a nimicit de mai multe ori omenirea după Întruparea Mântuitorului, când oamenii Îl au trupește în ei pe Dumnezeu, prin Sfânta Liturghie și Euharistie? Nu suntem noi cu mult mai vinovați decât „fiii lui Set“?
Această dilemă a poate afla un posibil răspuns dacă începem cu observația cum că mare parte din traducerile moderne ale Bibliei fie trec cu vederea, fie traduc impropriu un cuvânt enigmatic - „Nephilim“, deși acesta apare în textul ebraic (fapt atestat și de Filon din Alexandria în cartea sa „De Gigantes“). Septuaginta îl traduce prin „gigantes“, reluat de Biblia sinodală prin „uriași“ însă rădăcina cuvântului „Nephilim“ este „naphal“ care înseamnă „cei căzuți“, mai precis progeniturile îngerilor căzuți. Identificarea îngerilor căzuți cu „fiii lui Dumnezeu“ care au păcătuit cu „fiicele oamenilor“ are o veritabilă tradiție atestată aproape fără excepție, de Părinții Bisericii primare (Sfântul Iustin Martirul, Ambrozie al Milanului, Athenagora, Tertullian) dar și de scriitorii evrei precum Filon din Alexandria sau Josephus Flavius, fiind cu toții buni cunoscători ai tradiției iudaice. Părintele Sorin Usca scrie în „Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți. Facerea“: „Iudaismul posterior și primii scriitori ecleziastici, aproape fără excepție, au interpretat pe fiii lui Dumnezeu ca îngeri căzuți. Începând cu secolul al IV-lea, datorită unei concepții mai spirituale despre îngeri, Părinții Bisericii au văzut în hoi uioi tu Theou pe urmașii lui Set, iar în fiicele oamenilor descendența lui Cain“ (ed. Christiana, 2008, p. 96). De exemplu, Sfântul Ambrozie spune în „De Noe et arca“: „din îngeri și din femei s-au născut aceia“ („Scrieri I“, 4.8, EIBMBOR, 2007, p. 181). Iar Josephus Flavius spune: „Mulți dintre îngerii Domnului, unindu-se cu femeile pământene, au zămislit feciori nelegitimi“ („Antichități iudaice“, I.3.1, Hasefer, 2000, p. 15). Așadar, „gigantes“, versiunea din Septuaginta, nu este decât descrierea acestor „Nephilim“: erau uriași.
Revenind la chestiunea care ne preocupă în acest articol - care este fărădelegea care l-a întristat pe Dumnezeu și dacă Potopul a fost necesar, această viziune patristică diferită de cea a Părinților de după veacul al III-lea, oferă o altă direcție de abordare a problemei: Dumnezeu a nimicit omenirea fiindcă viciile și amestecul nefiresc dintre oameni și Nefilimi punea în primejdie însăși ÎNTRUPAREA MÂNTUITORULUI. Dacă toți oamenii s-ar fi spurcat, am mai putea vorbi de o stirpe curată, de un potir preacurat – Maica Domnului, care să primească/să dea trup Logosului? Iată ce spune Scriptura despre Noe: „Noe însă a aflat har înaintea Domnului Dumnezeu“ (v.8). De ce? „Noe era om drept și neprihănit între oamenii timpului său și mergea pe calea Domnului“ (v.9). Ori, neprihănit nu se referă (doar) la perfecțiune morală (așa cum se vede la Facere 9, 20-23): cuvântul ebraic pentru „neprihănire“ este „tamiym“ care vine din rădăcina „Taman“ și s-ar traduce „fără meteahnă“, ca în Ieșire 12, 5; 29, 1; Levitic 1, 3. Adică, așa cum mielul pentru sacrificiu trebuia să fie fără vreun defect fizic, tot așa, Noe era neatins de viciile timpului său și mai important: linia sa de sânge nu fusese contaminată genetică cu „cei căzuți“, cu demonicii Nefilimi. Seminția lui era curată, neîntinată. Pentru a putea avea loc Întruparea trebuia ca Noe să fie protejat atât de pericolul mixtiunii nefirești (demonice) cât și de Potop. Potopul a fost necesar fiindcă înfluența nefastă a Nefilimilor punea în pericol însăși Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Nefilimii trebuiau exterminați iar umanitatea trebuia să fie purificată și să cunoască un nou început eliberată de influența covârșitoare și apăsătoare a Nefilimilor (nu avem loc aici pentru a vorbi despre influența Nefilimilor, ca „zei“ și „eroi civilizatori“ în istoria umanității; mitologia și vestigiile vechilor civilizații oferă suficient de multe informații în acest sens).
 

Citește alte articole despre: nephilim, uriași, îngeri, Noe, potop, Sfinții Părinți

De la același autor

Ultimele din categorie