Să explicăm cum se creează arta; dar oare putem?

Conştiinţa nu poate nimic în materie de artă, dacă nu este articulată cu acea putere particulară ce zace şi răbufneşte din inconştient.

Dese sunt cazurile când un artist are reţineri sau se manifestă refractar atunci când este pus în situaţia de a-şi explica creaţia. După ce interpretase o sonată, Beethoven a fost întrebat ce a vrut să exprime prin aceasta, la care compozitorul s-a pus din nou la pian, a mai cântat o dată bucata respectivă şi a adăugat: „asta am vrut să spun”. Întrebat de un istoric al artei care este etapa cea mai grea a pictării unui tablou, Paul Klee a răspuns: „explicarea lui”. Fiind rugat de un prelat să explice tâlcul ascuns al unei picturii metafizice, pictorul italian Giorgio de Chirico îi răspunde cu maliţie: „dar părinte, dacă aş fi putut s-o spun în cuvinte, la ce-aş mai fi pictat tabloul?”. Dincolo de laconismul şi tentele ironice ale acestor „răspunsuri”, surprindem un adevăr evident: greutatea, dacă nu cumva imposibilitatea explicării operelor de artă de către înşişi creatorii lor.

S-au pus numeroase întrebări în legătură cu natura creaţiei artistice: valoarea unei opere de artă izvorăşte din raţionalitatea abstractă, din controlul riguros la rece al actelor intenţionale sau din pulsaţia „inefabilă” a unui „flux interior”, zămislitor de forme expresive despre care nu e bine să ne punem prea multe întrebări? Sunt aceste scânteieri ale spiritului o realitate demnă de a fi luată în seamă, sau sunt o invenţie a creatorilor ce caută să perpetueze un esoterism de castă, învăluindu-şi creaţiile într-un văl de mister şi enigmă?

Dacă e să ne încredem în declaraţiile artiştilor, mai vechi sau mai noi, am oscila continuu între poziţii dintre cele mai divergente. Pentru Leonardo, de pildă, „la pittura e una cosa mentale”, demersul instaurativ este dirijat, supravegheat de către intelect dincolo de care orice „frenezie” sau „muze” inspiratoare sunt trecute cu vederea. Pentru un practician pe tărâmul pictural cum este Giorgio de Chirico, lucrurile stau altfel. Iată ce declara autorul spaţiilor metafizice: „Pentru a fi complet nemuritoare, o operă de artă trebuie să treacă complet de limitele umanului; bunul simţ şi logica îi vor lipsi. În felul acesta, ea se va apropia de starea de visare şi de mentalitatea copiilor … ”.

Dacă e să privim lucrurile din perspectivă psihologică, procesul de creaţie cuprinde toate momentele, mecanismele şi dinamica internă de la generarea problemelor sau a ipotezelor până la realizarea produsului creativ. Procesul de creaţie artistică implică în primul rând procesualitatea vieţii afective dar totodată şi structurile intelective ale fiinţei umane. Aceste resorturi ale creaţiei se vor actualiza în proporţii diferite în etape distincte ale procesului artistic. Menţionăm faptul că este greu de decis asupra unor forme fixe, asupra unui model unic, valabile pentru toate cazurile de artă şi artişti. Dacă arta clasică ţine de o anumită etapizare a momentelor, aceasta este mai greu de reperat în cadrul artei moderne. Diversificarea tehnicilor de lucru, apariţia de noi materiale şi genuri artistice, pluralitatea de stiluri şi maniere de transfigurare, preocuparea intensă spre originalitate, forjarea de noi zone pretabile la artisticitate etc. fac inoperantă explicarea procesului artistic prin fazele clasice propuse de esteticieni sau psihologi.

Inspiraţia poate fi considerată nu numaidecât o fază anume, ci un „moment” ce-şi face prezenţa pe tot parcursul procesului de creaţie. Ca potenţialitate dinamică, ea însoţeşte travaliul artistic de la culegerea primelor impresii şi până la „finalizarea” operei prin receptarea ei de către receptor. Ceea ce defineşte în primul rând inspiraţia sunt intermitenţe, disproporţia, puterea constrângătoare. Stă sub semnul inspiraţiei „tot ce rupe cursul conştiinţei sau şirul gândirii metodice, tot ceea ce survine fără a părea că depinde în mod nemijlocit de ceea ce precede” (H. Delacroix). Soluţia aparte în mod spontan, se organizează în conţinut şi trece în formă de salt de la neorganizat la organizat, de la difuz la claritate. Ea este excitaţie, aflux de vitalitate. O forţă nefolosită până atunci intră în acţiune. Soluţia nu se sistematizează treptat, ci se înfăţişează dintr-o dată, complet. Cu toate că spontaneitatea acestui act lasă totdeauna o pată albă greu explicabilă, avem suficiente motive să nu o lăsăm sub faldurile „vrăjii” mistice  şi ale intangibilităţii cunoaşterii.

Inspiraţia este înainte de toate o consecinţă a efortului de acumulare şi elaborare. Ea nu se iveşte din nimic. Potenţialul latent, fondul pe care se produce orice act inspirativ a fost divulgat de către artişti. Iată câteva din confesiunile lui Reiner Maria Rilke: „pentru a scrie un singur vers trebuie să fi văzut oraşe, mulţi oameni şi lucrători, trebuie să cunoşti animalele, trebuie să simţi cum zboară păsările, şi să cunoşti plecăciunile cu care se deschid dimineaţa florile mici. Trebuie să poţi să-ţi reaminteşti cărări din ţinuturi necunoscute, întâlniri neaşteptate şi despărţiri pe care de mult le vedeai apropiindu-se, zilele copilăriei încă nelămurite, părinţii pe care trebuia să-i răneşti când îţi făceau o bucurie şi tu n-o înţelegeai … zilele din odăile tăcute şi retrase în dimineţile lor mari, … trebuie să-ţi aminteşti multe nopţi de dragoste care să nu fi semănat una cu alta, ţipătul femeilor în chinurile facerii. Trebuie să fi fost la căpătâiul muribunzilor … Şi încă nu ajunge nici chiar dacă ai amintiri. Trebuie să le poţi uita … trebuie să ai marea răbdare de a aştepta ca ele să revină, căci amintirile nu sunt încă poezii. Numai când ele revin în noi înşine, abia atunci se poate ca în acel ceas unic să ia naştere din mijlocul lor, să pornească din ele primul cuvânt al unui vers”.

Să evidenţiem un lucru: încă din acea fază de culegere a materialului brut, artistul îşi apropie faptele de viaţă în mod selectiv, triate de sensibilitatea sa creatoare. Totul este văzut cu „ochi de artist”. Primele observaţii sunt deja o punere în formă. Creatorul nu înregistrează lumea pur şi simplu; el vede motive. E posibil chiar din acest moment, ca un fragment din realitate să-i inspire luarea unei hotărâri: este o inspiraţie de prim moment, căci, în mod cumulativ, pe parcurs se vor ivi şi alte acte inspirative cu efect direct asupra rezultatelor. Remarcăm caracterul intenţional al acestui moment, căci ceea ce se caută corespunde unei aşteptări mai demult fixate. Nu poţi să vezi ceva dacă nu eşti pregătit să întâmpini acel ceva. Dese sunt cazurile în care artistul nu caută, ci găseşte. Nu e nevoie de un efort de căutare, ajunge doar să o privească în jur ca să fie „asediat” de sugestii nesolicitate, puse în vedere de puterea calmă a privirii sale; până şi capriciile întâmplătoare se transformă în germenii freneziei.

Artistul trebuie să fie pregătit să „cucerească” împărăţia şi cu mijloacele intelectuale. El trebuie să fie în stare să apropie – cum metaforic se exprimă H. Read„noapteaadâncă” (lumea instinctului) de „amiaza plină” (lumea intelectului). Nu trebuie să opunem în chip absolut conştientul inconştientului. „Procesele care încep în inconştient continuă adesea în conştiinţă şi invers, multe elemente conştiente sunt respinse de noi în sfera subconştientului”. Inconştientul singur nu e creator. Numai împreună cu conştiinţa el poate face ceva.

Sunt autori care îşi pun creaţia numai pe seama acţiunii conştiente. Este cazul lui Edgar Allan Poe, care se ambiţionează să-şi explice creaţia într-un mod inedit pentru artist. Apelând la modul cum a compus poemul „Corbul”, el încercă să dovedească că „că nici un moment din compunerea lui nu poate fi pus pe seama unui accident sau unei intuiţii, că lucrarea a înaintat pas cu pas, spre forma definitivă, cu preciziunea şi consecvenţa rigidă a unei probleme de matematică”. Cu tot efortul său de explicare, Poe nu ne convinge de absenţa actului inspirativ, mai ales a părţii sale inconştiente. Să nu uităm că această propedeutică este o raţionalizare ulterioară, o „autoamăgire într-un fel, o justificare faţă de propria raţiune, o explicaţie găsită post factum”. Prin această prestaţie a posteriori poetul a „regularizat realitatea, adică a făcut ceea ce facem toţi: explicăm, justificăm ceea ce am făcut după ce am făcut”.

Este adevărat că raţiunea nu este singura creatoare. Conştiinţa nu poate nimic în materie de artă, dacă nu este articulată cu acea putere particulară ce zace şi răbufneşte din inconştient, dar cu siguranţă că ea dimensionează, controlează, eventual anulează ceea ce se primeşte din zonele mai puţin observabile. Considerăm îndreptăţită observaţia lui Gaetan Picon, care afirmă că raţiunea „nu conduce mâna care descoperă, dar ea stăpâneşte mâna care şterge, care adaugă, modifică detaliile şi echilibrează. Ea nu dă; ea remaniază ceea ce este dat”.

Conchidem că inspiraţia este un fenomen normal, caracterizat prin autorelevarea în plan subiectiv a unor conţinuturi subiacente, aparent stinse, reprezentând o condiţie psihologică a actului creativ. Ea este prezentă în toate verigile acestui fenomen (inclusiv în procesul receptării) şi ne ajută să descoperim legături noi atât în fragmentul de realitate transfigurat, cât şi privitor la mijloacele acestei reflectări.

Citește alte articole despre: creație, conștiința, artă, subconștient, creativitate

De la același autor

Ultimele din categorie