Spre o relație cu calculatorul sub semnul afectivității?

«Inteligența artificială va ajunge la nivelul celei a oamenilor până în 2029, conferind computerelor caracteristici umane, precum abilitatea de a spune și înțelege glume, de a fi romantice și sexy». Declarația noului director de inginerie al Google, Ray Kurzweil, ne interpelează. [...] Să înțelegem prin aceasta trecerea calculatorului de la servitute la parteneriat în relația cu omul? Cum primim acest profetism inspirat din lumea științei în spațiul trăirii creștine?

«Inteligența artificială va ajunge la nivelul celei a oamenilor până în 2029, conferind computerelor caracteristici umane, precum abilitatea de a spune și înțelege glume, de a fi romantice și sexy». Declarația noului director de inginerie al Google, Ray Kurzweil, preluată de Mediafax și de mai multe ziare din România, ne interpelează. Cunoscând gigantul Google, ce anume constituie pe internet motorul  său de căutare, precum și investirea companiei în proiecte științifice de avangardă, subînțelegem prin afirmațiile de mai sus cuvintele unui spirit vizionar, cu reală competență de proiecție în viitor. «În 15 ani, nu vom mai folosi calculatoarele, vom avea relații afective cu ele » aflăm din Evenimentul Zilei (13 iunie 2014). Să înțelegem prin aceasta trecerea calculatorului de la servitute la parteneriat în relația cu omul? Cum primim acest profetism inspirat din lumea științei în spațiul trăirii creștine?

Mai în glumă, mai în serios, mărturisesc că odată cu apariția calculatoarelor, personal am întreținut relații afective (e drept, unilaterale) cu ele. Și nu întotdeauna dintre cele mai fericite. Efortul unui programator, și am trecut prin aceasta începând cu primul meu ZX Spectrum (limbaj Basic) și apoi cu PC-urile de pe băncile facultății (limbaje Pascal și C), este de a transmite calculatorului ce are de făcut prin intermediul unui program. Scrii deci programul, iar apoi te străduiești să înțelegi de ce reacționează calculatorul la liniile tale de cod altfel decât te-ai fi așteptat. Aceasta întrucât există întotdeauna o distanță între cum credeai tu că ai exprimat lucrurile și cum înțelege el modul în care ai exprimat tu. Încerci în consecință să îți ameliorezi programul pînă când în final acesta să producă rezultatul scontat. Aceastui efort de intrare a ta în mintea rece a calculatorului, încercând să pătrunzi felul cum «gândește»  (algoritmic), i s-a asociat în trecut în mine toată gama de sentimente legate de reușita sau nereușita acțiunii mele, de la bucurie și entuziam la plânsul de nervi noaptea după zilele în șir de luptat cu erorile de programare. Ar fi fost de altfel culmea să mă reducă la un «creier» obiectiv, capabil exclusiv de inteligență analitică în raport cu el și atât, când era firesc să trăiesc interacțiunea cu acesta prin tot ceea ce sunt. Ar fi fost vorba de o dezumanizare.

Trăiește însă oare calculatorul ceva? Este oare grămada de fire și procesoare din fața mea un real partener de dialog? Evident că nu, în măsura în care nuare conștiință și este doar o unealtă ai cărei parametri îi calibrez eu însumi pentru a da rezultatul scontat. A îl umaniza, cu alte cuvinte a îi împrumuta caracteristici omenești, este deci o posibilitate a minții fiecăruia, după mine însă, iluzorie. Kurwzeil, cu o filosofie de viață (transumanistă) pe care personal nu o văd ca putând fi consecință firească a unei  viziuni creștin ortodoxe asupra omului, percepe cu siguranță lucrurile în mod diferit. Și nu despre relația (doar dinspre mine cu încărcătură de afectivitate) cu o mașină de calcul a ales să vorbească. Unde este miza reală a afirmațiilor lui?

Afirmațiile lui ne interpelează în spațiul antropologieiÎnsuși directorul de inginerie Google, care are în mână programe de cercetare de vârf, și nu un oarecare exaltat de pe stradă afirmă că ordinatoarele vor dobândi caracteristici omenești. Iată de ce afirmațiile sale, care pentru unii par științifice, deși ele țin de domeniul filosofiei științei, și în pofida faptului că sunt neîmpărtășite de mulți dintre colegii săi, fac valuri în lumea întreagă. Pe noi, creștinii, ne interpelează cu privire la propria noastră alcătuire: ce (mai) este omul dacă o alcătuire artificială îl va concura în planul unor activități considerate până acum a fi apanajul exclusiv al ființei umane? Se vor putea produce artificial oameni sau măcar umanoizi? Într-un Occident exportator de cultură (occidentală) pe toată planeta, conform căreia exercițiul inteligenței este afirmat ca motor al cunoașterii (până și teologia a preluat perspectiva, a se vedea apariția scolasticii), deplasarea în viitor dinspre om către mașină a ceea ce părea a aparține exclusiv omului este un mesaj adresat întregii umanități. Este visul celor care nu văd în alcătuirea umană mai mult decât procese chimice și biologice, iar în exercițiul conștiinței umane nu se sfiesc să întrevadă limitele computaționalității creierului depășibile prin algoritmi creativi (a se vedea rețelele neurale, capabile să învețe, adaptive). Pentru că atâta au înțeles din om. Prin Kurzweil ni se propune o adevărată viziune asupra omului prin care nu facem mare diferență între acesta și produsul muncii sale. Frontiera dintre uman și produsul său se estompează prin activitatea întrucâtva demiurgică a celui dintâi, un fel de dumnezeu prin forțe proprii. Recunoaștem visul lui Lucifer în variantă actualizată …

Cum să-i explici unui astfel de vizionar al lumii de azi, care vede ca mare realizare în viitor faptul că oamenii vor putea fi «prelungiți» prin posibilitățile informatice în progres, de măreția și demnitatea omului așa cum reiese ea din descoperirea dumnezeiască întru Hristos? Că un astfel de om ameliorat prin transumanism (abreviat prin h+ : cultură internațională și mișcare intelectuală care are ca scop transformarea fundamentală a condiției umane prin dezvoltarea și accesibilitatea sporită la tehnologii care să îmbunătățească la nivel intelectual, fizic și psihologic capacitățile omului, doctrină susținută ideologic de Kurwzeil) este efectiv un handicapat față de ce înseamnă omul înțeles așa cum ni-l descoperă modelul său dumnezeiesc, Hristos? Cum să explici «chip și asemănare» dacă pe om îl vezi modelabil via o grămadă de fire și de componente electronice inclusiv în ceea ce privește viața sa lăuntrică? Cum să explici că există o viață duhovnicească care duce la îndumnezeire când se percepe din om doar suprafața ființării sale?

Trăsăturile omenești pe care le asociază calculatorului acest vizionar contemporan sunt mincinoase în măsura în care calculatoarele vor imita mai bine comportamentul omenesc, dar nu vor avea efectiv un comportament omenesc. Relația cu ele va părea mai naturală decât azi pentru că ele vor simula mai bine atitudini psihologice pe care azi doar omul le are. Calculatoarele cele mai bune de azi depășesc pe campionul lumii la șah: sunt ele oare inteligente? Depășirea se datorează forței imense de calcul, faptul că ele inventariază posibilități de desfășurare a partidei pe care mintea omenească nu le poate cuprinde. Are calculatorul însă vreun gram de creativitate? Poate vreun calculator modela ceva din unicitatea fiecărui suflet uman în parte?

Afectivitatea umană nu ține doar de inteligență. Inteligența umană nu ține doar de capacitatea de calcul. Creativitatea omului nu ține doar de inteligența discursivă. Natura omului nu ține doar de alcătuirea sa fizică sau psihică. Iată aspecte care fac ireductibilă distanța ontologică dintre uman și artificialul aflat astăzi în căutarea imitării posibilităților omenești. Un simulacru de conștiință, care duce la un simulacru de relație, care «îmbunătățește» ducând la un simulacru de omenesc. Numita «inteligență artificială» este mai curând «imitarea artificială a inteligenței». Afectivitatea artificială este în fapt imitarea artificială a afectivității, pe care inginerii IA o văd strict dependentă de inteligență, o altă limitare structurală.

În așteptarea calculatoarelor cu trăsături omenești cu care omul să fie în relație pentru a-și ostoi singurătatea lăuntrică, în așteptarea extratereștrilor (sperăm, binevoitori, pentru că altfel apar alte angoase) cu care omul să comunice pentru a-și birui singurătatea în acest Univers infinit, om cu om nu mai ajung să comunice cu căldură sufletească pentru că nu au știut să primească definiția omului, și deci nu au acceptat posibilitățile lui reale, din mâna Creatorului, ci după demersuri de cuprindere oferite strict de exercițiul unei rațiuni fără angajare către transcendent. E mai simplu să visezi la calculatorul inteligent care seamănă cu omul imitându-l pe cel din urmă cu participare zero la bogăția lui de viață, la păpușa gonflabilă cu senzori tot mai sofisticați care îți dă iluzia că te afli în brațele iubitei (iubitului) perfect(e) prin docilitate și lipsă totală de împotrivire la fantasmele tale, la supermanul sau la omul «îmbunătățit» cu trăsături animale (a se vedea toată pleiada de supereroi americani, cu capacități de distrugere mult superioare omului normal, și deci demni de admirat, ce copil nu știe azi de omul păianjen ?) sau la omul « îmbunătățit » cu capacități de calcul sporite. Visezi la puteri neomenești prin toți acești handicapați de superputerile lor și te împiedici să fii acel om cu neputințe în care binevoiește Dumnezeu. Ignorăm că omul minunat care am putea fi, înzestrat cu trăsături dumnezeiești, e smerit, iubește, iartă, nu distruge ci tămăduiește, are o noblețe și demnitate cu nimic comparabile cu menajeria de ameliorați de care pomeneam. Quo vadis homo sapiens? 

De la același autor

Ultimele din categorie